“Depeche // Dance” sau muzica în rolul principal

Răzvan Mazilu şi-a obişnuit publicul cu un gen de spectacol care amestecă dansul cu teatrul, schimbând imaginea a ceea ce numim dans contemporan într-un performance foarte accesibil. Fie că este vorba de solo sau de adevărate desfăşurări de forţă, fie că dansează sau semnează doar coregrafia, numele lui Mazilu este garanţia acestui gen de spectacol ovaţionat de public.

Noua producţie a Teatrului Odeon, “Depeche // Dance”, nu păstrează cu totul această formulă consacrată de Răzvan Mazilu pentru că pierde elemental teatral şi se axează, în principal, pe mişcare. Câştigă în energie, dar pierde ca atmosferă. În schimb, place. Nu explorează lumea fanilor Depeche Mode, ci doar o prezintă, uneori, într-o tentativă de parodie nedusă până la capăt.

Coregraful Massimo Gerardi (la a doua colaborare cu artistul român, după producţia internaţională “Flashback”, jucată anul trecut şi la Bucureşti) este fascinat de prezenţa scenică puternică a lui Mazilu (după cum declară în caietul-program), dar merge în construirea spectacolului pe contra-emploi. Trebuie să recunoaştem că provocarea este trecută cu brio de dansator, dar că se pierd câteva elemente ce îl fac unic pe Mazilu în peisajul dansului de la noi. Pentru că spre deosebire de alte nume care s-au impus în dansul românesc, Răzvan Mazilu are un pronunţat simţ teatral şi o expresivitate care, atunci când este folosită în construcţia spectacolului, aduce pe scenă un aer special. “Depeche // Dance” se bazează exclusiv pe mişcare şi muzică, cea de a doua fiind, cu mici excepţii, elemental principal, chiar dacă cei zece dansatori care animă scena, invadând-o cu o energie contaminantă, demonstrează că sunt adevăraţi profesionişti. Concurenţa între dans şi muzică este cumva neloială pentru că Massimo Gerardi (deşi a avut grijă să creeze fiecărui dansator momentul lui) nu integrează coregrafia într-un “concept regizoral”. În aceste condiţii, playlist-ul cu melodii cunoscute (“World in My Eyes”, “Enjoy The Silence” sau “Personal Jesus”) şi câteva remixuri îşi creează de multe ori senzaţia că muzica celor de la Depeche Mode este scop în sine, iar într-un astfel de spectacol, ea trebuia să devină pretext pentru dansatori şi coregraf.

Conceput ca un lung videoclip, copertat şi comentat de proiecţii (tot Massimo Gerardi), spectacolul este întrerupt de câteva inserturi parodice. Momentul în care dansatorii intră în scenă cu chitări din plastic pe care le aruncă de pământ şi se miră că nu se rup sau apariţia lui Dave Gahan din sală (interpretat de actorul Mihai Smarandache) care ţine un discurs la portavoce în limba engleză despre linişte într-o lume nebună şi zgomotoasă, sunt câteva tentative de parodie nefinalizată. În schimb, spectacolul este cool, are ritm de concert (ceea ce nu e rău) şi o trupă de dansatori buni (Răzvan Mazilu, Laura Andrei, Bianca Patrichi, Judith State, Vanda Ştefănescu, Cristian Chiş, Mircea Ghinea, Levente Szasz, Mircea Ghinea, Florin Tănase) dar, mai ales, muzică bună… Un omagiu sincer de la nişte fani adevăraţi – şi Gerardi, şi Mazilu mărturisesc că au fost marcaţi în adolescenţă de muzica Depeche Mode – închinat  trupei şi dedicat publicului fan sau nu, cu mesajul direct “Enjoy the silence”, melodie care şi încheie spectacolul.