Alexandru Bumbaş

Întoarcerea la origini. La originile teatrului. Mai exact, la originile teatrului romanesc. Şi mai exact, întoarcerea la originile teatrului românesc, cu un secol în urmă, în vremea în care Costache Caragiali urma să devină primul Director al Teatrului Naţional şi-n vremea în care teatrul, ca manifestare publică, era accesibil doar damelor crescute la pension şi soţilor bogaţi ai acestora. Despre asta ne vorbeşte spectacolul „Molto gran’ impressione”, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Dan Tudor.

Un spectacol anacronic raportat la realitatea teatrală actuală însă, un spectacol încadrat perfect în tiparele repertoriale ale TNB-ului, teatru care, din motive neştiute, se străduieşte să rămână cu un secol în urmă. Pe un scenariu de Romulus Vulpescu (scenariu ce reuneşte şi reînnoieşte texte originale aparţinând corifeilor dramaturgiei româneşti precum Matei Millo, Costache Caragiali şi Costache Faca), spectacolul e construit ca o comedie în care o trupă de teatru orchestrată de însuşi Costache Caragiali se căzneşte să pună în scenă o piesă de teatru.

Azi, în secolul regiei, când rolul regizorului este unul fundamental, acesta câştigându-şi dreptul de a opera (şi uneori masacra) textul original, Dan Tudor îşi asumă riscul de a păstra nealterată epoca în care se desfăşoară acţiunea piesei. Fără a apela la cioace penibile (mărturii irefutabile ale contemporaneităţii în multe dintre spectacolele de azi) şi păstrând proprietatea limbii şi limbajului, regizorul modelează în spectacolul său o societate pervertită de influenţe occidentale de tot felul (în special cele franţuzeşti). Aşa se face că râsetele şi amuzamentul din sala mare a TNB-ului nu sunt stârnite de forţări şi artificii regizorale defectuoase, ci tocmai de artificialul unei societăţi lipsite de repere solide, o societate care se străduieşte din răsputeri să se alinieze străinătăţii. Actriţele lipsite de talent (dar sponsorizate de soţi), domnişoarele franţuzite care preferă spectacolele nemţeşti celor româneşti, deşi nu cunosc limba germană şi femeile de serviciu din teatre care cunosc rolurile mai bine decât artiştii, toate acestea sunt elementele caracteristice unei epoci prin care identitatea naţională a încercat să treacă nealterată.

În „Molto gran’ impressione” Dan Tudor nu critică, nu satirizează şi nici măcar nu judecă trecutul, ci expune tarele unei societăţi aflate în plin proces de emancipare intelectuală. El lasă spectatorilor deliciul unor astfel de demersuri, fără a se dezice însă de rolul fundamental pe care teatrul îl ocupă în orice societate şi în orice epocă, acela de modelare socială. În acest spectacol, lumea de pe scenă este una patetică, incultă, emfatică, încărcată până la refuz de artificialitate, însă intelectualul de rasă, Costache Caragiali (interpretat de Tomi Cristin) se chinuie din răsputeri să construiască ceva autentic, fără zorzoane bonjuriste şi fără limitări de ordin financiar.

N-am amintit până acum de arsenalul actoricesc folosit de Dan Tudor, deşi ei fac practic deliciul acestui spectacol. Lovindu-se de dificultăţile unui limbaj arhaic şi de lipsa de date exacte cu care să poată reda fidel lumea teatrală a începutului de secol XX, numele mari ale TNB-ului precum Mircea Albulescu şi Ileana Stana-Ionescu, alături de generaţiile mai tinere (Dorin Andone, Magda Catone, Ilinca Goia sau Ovidiu Cuncea) şi foarte tinere (Eduard Adam, Răzvan Oprea, Afrodita Androne), reuşesc să întrupeze personajele ce definesc primii actori ai Teatrului Naţional.

Scenografia simplă a Florinei Fărcăşanu, este umplută în fiecare moment cu prezenţa vie şi comică a actorilor TNB. În acest amalgam de personaje pestriţe, actorii în frunte cu regizorul, reuşesc să păstreze şi o doză autentică de nostalgie. Nostalgia unor vremuri ce stau sub semnul penibilului, e adevărat, însă vremuri fără de care teatrul românesc nu s-ar fi născut şi n-ar fi evoluat. Şi mai este adevărat şi faptul că pe vremea când în Anglitera Shakespeare îl năştea pe Hamlet, la noi, Grigore Ureche abia scria primele texte istorice. Dar chiar şi aşa, farmecul lumii moltogranimpressioniste româneşti (în care replici de tipul „Potolez-vous, maşerelor!” erau marca elitelor), merită aplaudat aşa cum ne îndeamnă Mircea Albulescu în monologul final. Pentru că, fără urmă de îndoială, ni s-a dat teatrul…

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print