În această carte timpurile verbale sunt aproape întotdeauna la trecut. Pentru a spune ce anume fac, scriu: am făcut. Pentru a spune ceea ce gândesc, scriu: am gândit. Este incorect, dar necesar.
Este evident de ce e incorect. Când spun am gândit, cititorul ar putea crede că mi-am schimbat opinia. Nu mi-am schimbat-o. E şi mai rău când trec de la opinii la fapte. Când scriu am făcut aşa şi aşa, cititorul riscă să vadă în mine un cadavru vorbitor. Când scriu „noi cei de la Odin Teatret am făcut aşa”, acest echivoc lugubru planează şi asupra actorilor mei.
În timp ce citea paginile dactilografiate ale acestei cărţi, folosirea distorsionată a timpurilor verbale i-a pricinuit durere Anei Woolf, actriţă şi regizoare argentiniană, care a tradus multe dintre textele mele. Mi-a scris: „De ce vorbeşti mereu la trecut şi niciodată la viitor? Cum poţi vorbi la trecut despre spectacolele pe care actorii tăi le joacă chiar în acest moment? Cum poţi vorbi la trecut despre noul tău spectacol la care tocmai ai început repetiţiile? Iată-i, pe toţi actorii tăi, la şapte fix dimineaţa, alături de tine, după atâţia ani încă dornici să muncească, să dea totul. Nu merită ei un prezent?”.
Are dreptate. Acest mod al meu de a forţa timpurile verbale stârpeşte prezentul, sună artificial şi generează echivocuri. Şi mai ales riscă să dea impresia că sunt detaşat de actorii mei. Dar simt această infidelă reprezentare temporală ca o îndatorire şi o necesitate. Mi-aş dori ca cititorul să trateze paginile despre tehnică ca o descriere a unui vechi meşteşug medieval şi, pe urmă, să facă ce vor sau pot cu ele.
Nu mă distanţez de actorii mei, de spectatorii mei sau de viaţa mea. Mă distanţez de cititorii mei. Iată-mă aici, plin de viaţă, în teatrul meu, printre colaboratorii mei, făcând planuri şi împlinind vise. Cititorii mei, cei neştiuţi, nu sunt cu mine. Nu mai sunt? Nu sunt încă?
* * *
Nu scriu pentru a transmite, ci pentru a restitui. Am primit mult de la maeştrii mei, care nu au ştiut că mi-au fost maeştri sau nu au vrut să-mi fie maeştri. Mulţi dintre ei erau deja morţi când eu am venit pe lume. Citindu-le cuvintele, coincidenţe şi echivocuri au favorizat descoperirea unei cunoaşteri care m-a călăuzit spre mine însumi.
Ştiu că de coincidenţe similare vor avea parte şi unii dintre cititorii mei. Dar nu această speranţă mă motivează să scriu. E ceva ce trebuie să fac, deşi am o mie de motive să mă opun. Consider că este o datorie. Sunt pur şi simplu îndatorat. Şi nu vreau să las în urma mea datorii.
* * *
Ştiu că teatrul meu şi al companionilor mei a fost un teatru anormal.
Ştiu că cei care vor citi fără să fi văzut vreodată spectacolele noastre vor considera multe dintre exemplele mele greu de înţeles sau chiar incomprehensibile.
Ştiu că şi cele mai elementare obligaţii profesionale, care au stat la baza muncii noastre la Odin Teatret, vor părea constrângeri nelalocul lor sau exagerate pentru mulţi dintre cei care fac teatru sau intenţionează să i se dedice. Se vor întreba de ce aceste constrângeri ni s-au părut a fi condiţii absolute în privinţa cărora am refuzat să facem orice compromis. Probabil îşi vor da seama că speranţa într-un rezultat artistic remarcabil nu este suficientă pentru a explica şi motiva angajamentul pe care l-am investit în meşteşugul nostru teatral.
Nu este normal un teatru care face spectacole mereu cu aceleaşi persoane, mereu cu acelaşi regizor, timp de o viaţă. Acum, la momentul la care scriu, această stare durează deja de 45 de ani. Nu e normal, dar nici nu e un handicap. Am luptat şi continuăm să luptăm pentru a nu ne transforma în propria noastră închisoare.
Faptul că teatrul nostru nu a fost normal a avut consecinţe profunde. În condiţiile noastre speciale, atât de diferite de condiţiile teatrale obişnuite, toate regulile artei şi ale meşteşugului au dobândit caracteristici specifice: de la antrenament la dramaturgie, de la modul de a înnoda legături cu spectatorii la cel de a modela şi varia relaţiile din interiorul grupului nostru, amestecând anarhia cu autodisciplina de fier.
Am fost o insulă. Dar niciodată nu am fost cu adevărat izolaţi – nici chiar în aparenta singurătate din primele luni ale anului 1964. Ceea ce separă o insulă de alta – marea – este cel mai bun mijloc de comunicare. Acolo unde nu e marea care să unească şi să separe, comunicarea poate deveni ambiguă şi extenuantă.
În consecinţă este necesar să trasezi un cerc şi să te închizi înăuntrul său, rămânând constant şi intransigent pentru a fi demn să intri în contact cu o lume vastă şi teribilă, aşa cum grăit-au Kim şi al său lama tibetan. Asta e uşor de înţeles, aproape evident. Dar când încercăm să o facem, riscăm să oscilăm continuu între megalomanie şi autocompătimire. Îndoieli şi vise se sedimentează ca nişte cruste: suntem mândri de diversitatea noastră şi, totuşi, o trăim ca pe un handicap.
Din acest punct de vedere nu e mare diferenţă dacă cercul este constituit de o tradiţie clar definită, consolidată prin aportul multor generaţii şi recunoscută de către spectatori. Sau dacă, dimpotrivă, este o „mică tradiţie” născută din împletirea câtorva biografii şi experienţe împărtăşite. Este tradiţia în care o mână de persoane se strâng ca într-un pumn şi care dispare odată cu ele, aşa cum pumnul piere când degetele mâinii se răsfiră.
Din toate celelalte puncte de vedere, diferenţa este enormă.
* * *
Indubitabil, este o carte subiectivă. Cunoaşterea cultivată pe insula mea este singura despre care pot vorbi pe temeiul lucrurilor experimentate, suferite, de care m-am bucurat şi pe care în parte le-am înţeles. Este o cunoaştere strâns legată de biografia mea şi de cea a companionilor mei. Dar până şi ei, cei care şi-au petrecut o viaţă întreagă împreună cu mine, care m-au ales şi continuă să mă accepte ca regizorul lor, nu ar şti cum să pună în practică modul meu de a fi regizor. Fiecare cap este o altfel de junglă. Şi e mai mult decât suficient dacă fiecare dintre noi reuşeşte să pătrundă în luminişuri pe poteci numai de el ştiute. De aceea nici nu pot şi nici nu vreau să transmit un stil, să creez o şcoală sau o metodă, sau – ca să folosesc un cuvânt care nu îmi place – „să definesc” o estetică personală pe care alţii ar putea s-o împărtăşească.
Dar pot să povestesc. În această carte mă limitez la relatarea principiilor mele ca regizor. Dorinţa mea de claritate a sugerat uneori un „se face aşa” în loc de „eu a trebuit să fac aşa”. Îl rog pe cititor să corecteze această expresie lingvistică pe care nu am reuşit s-o elimin.
Cel care scrie trebuie să se străduiască să fie clar. Dar, chiar în momentul în care îmi propuneam asta, nu m-am putut abţine să nu îmi amintesc ce spunea unul dintre compatrioţii mei de adopţie: „Care este contrariul adevărului? Minciuna? Nu! Este claritatea”. Vorbesc despre fizicianul Niels Bohr ale cărui blazon şi motto – „contrariile sunt complementare” – apar pe foaia cu antet a Odin Teatret.
Deci, după ce am scris că noi la Odin Teatret începem munca la şapte dimineaţa, mâine, la ora şapte, mă voi grăbi spre sala albastră a teatrului nostru pentru a înfrunta prezentul. Acolo, actorii mei şi cu mine pregătim noul nostru spectacol al cărui titlu este Viaţa cronică.
* * *
Viitorul?
Sunt sigur că mereu vor fi persoane – puţine sau multe, depinde de valurile istoriei – care vor practica teatrul ca pe un soi de gherilă fără vărsare de sânge, ca pe o formă de clandestinitate sub cerul liber sau ca pe o rugăciune a necredinciosului. Care îşi vor afla modul de canalizare a propriei revolte, orientând-o pe o cale indirectă, fără a o converti în acte distructive. Care vor trăi aparenta contradicţie a unei rebeliuni ce se transformă în simţ al fraternităţii şi meşteşug al solitudinii care creează legături.
Sunt sigur că mereu vor fi spectatori care vor căuta în teatru expunerea indirectă a rănilor similare celor de care ei înşişi se simt sfâşiaţi sau a rănilor care, deşi aparent cicatrizate, au o nevoie stranie de a se redeschide.
Îmi imaginez că ei vor simţi, în aceste pagini, o atmosferă casnică. Un miros de ars. Cum l-am simţit eu în Polonia, când eram un tânăr cu ambiţia de a deveni regizor. Voiam să schimb societatea prin teatru. În realitate, eram îmboldit de o nemulţumire explozivă, de dorinţa de plăcere şi de voinţa de a mă impune, de nevoia incontrolabilă şi latent autodistructivă de a scăpa de trecutul meu. S-a întâmplat ca în această ţară să îl întâlnesc pe Jerzy Grotowski. Era cu trei ani mai mare decât mine şi văzuse doar o mică parte din lumea pe care eu o cunoscusem deja. Dar în acea lume îngustă a sa experimentase indiferenţa şi profunzimile istoriei, lipsa libertăţii, mândria unei identităţi culturale continuu ameninţate şi mereu în primejdie de a fi renegată. Încă o dată, în cei patru ani ai mei din Polonia socialistă, am întrevăzut modul luminos şi grotesc în care dimensiunea eternă şi verticală a individului se altoieşte şi se încrucişează cu Marea Istorie şi cu mica istorie personală. Cum laşitatea se ascunde în sursa curajului. Şi viceversa.
Probabil că cei care sunt atraşi de teatru de dragul artei şi al originalităţii nu se vor recunoaşte în relatările mele. Va depinde de şansă şi de noroc. Poate că ceva (cine ştie dacă va fi meritul cărţii sau al cititorului) va reuşi să străpungă norul de nepăsare şi neînţelegere ce surghiunesc la tăcere relatările altora. Voi încheia, aşadar, acest prolog repetând ceea ce am spus deja: nu scriu pentru a convinge, pentru a-i învăţa pe alţii sau pentru a transmite ceva, ci pentru a restitui. Ce? Şi cui?
Există o vorbă veche: ars longa, vita brevis. Că viaţa e scurtă, depinde de cum o vedem. Că truda pentru artă, în schimb, e interminabilă, din păcate, nu este nimic de făcut. Şi să munceşti numai pentru frumuseţea teatrului nu merită osteneala.
(Fragment din volumul “Casa în flăcări. Despre regie şi dramaturgie”, Editura Nemira, traducere din lb. engleză de Diana Cozma)
Print