„Cine (mai) are nevoie de teatru?” este o întrebare ce pluteşte de aproape un sfert de secol în spaţiul autohton, dar, să nu ne îmbătăm cu apă rece, nu este invenţia noastră. Dacă ar fi să-i căutăm originile, probabil am constata că e contemporană cu însăşi apariţa teatrului, într-una din formele sale conştiente de sine. Ea revine însă obsedant în perioade tulburi. Şi deja pare loc comun după un număr incalculabil de scrieri şi comentarii purtând acest titlu (sau similare), dezbătând cu vorbe mai mult sau mai puţin meşteşugite statusul teatrului, al publicurilor sale, într-o Românie încercată de istorie.
Nu atât de obişnuită era întrebarea la începutul anilor ’90, când, psihozei colective a micului ecran, urmată de dezertarea spectatorilor din sălile de teatru, i se adăuga o montare a lui Andrei Şerban pe scena Teatrului Naţional Bucureşti. „Cine are nevoie de Teatru?” avea să rămână o producţie faimoasă mai mult datorită titlului, decât succesului la public. Să fi fost un spectacol apărut înaintea timpului său? Posibil. Altminteri nu se poate explica lipsa interesului general pentru o reprezentaţie – mereu altfel. Interpreţii (practic toată floarea cea vestită a Naţionalului bucureştean, din varii generaţii) se succedau în roluri diferite, în număr variabil, iar de la o seară la alta, publicul asista la un alt spectacol cu aceeaşi piesă.
Textul de la care se pornise aparţinea unei scriitoare canadiene şi era intitulat, în original, „Our Country’s Good” („Ţara noastră este bună”). Amară ironie… Subiectul: colonizarea Australiei la sfârşitul secolului al XVIII-lea. De fapt – o piesă despre politică, despre condiţia artistului, despre nedreptate socială, despre posibile căi de a le înfrunta. Anii au trecut, lucrurile s-au mai decantat pe alocuri ori s-au mai învolburat. Depinde. Dar temele au rămas perfect valabile.
La ele şi la întrebarea de la care am pornit m-am tot gândit în ultimele luni. Când paşii mi-au fost purtaţi prin teatrele din ţară mai mult decât au reuşit anii din urmă şi, oricum, într-un alt sistem. Nu festivalier, ci ca martor al unor zile „obişnuite” de teatru. (Deşi nimic nu este „obişnuit” la teatru…) Şi într-un sistem „concentrat”, aducându-mi aminte de un alt titlu vestit, al unei cărţi de data aceasta – „vagonul de turneu”, însemnările impresarului Gaby Michailescu. Autorul mărturisea că aceste însemnări sunt scrise, în majoritatea lor, din fuga trenului. Şi că trepidaţiile „vagonului de turneu” i-au dat euforia unui nesfârşit dor de ducă…
Mărturisesc că experienţa personală a ultimelor luni m-a lăsat pradă unui optimism aparent deşănţat şi oarecum dulceag în această lume de „privitori ca la teatru”. Şi că mă întorc din acest periplu (încă neîncheiat) cu „inima sus” şi cu acelaşi imens dor de ducă… înapoi.
Am întâlnit oameni frumoşi, lumi şi ritmuri normale. Pe care le uitasem sau, poate, nu le-am cunoscut niciodată în maturitatea-mi post ’89. Am fost în teatre rezistând cu demnitate vremurilor, unele păstrând încă parfumul de altădată (adesea împrospătat), altele aduse la zi, la o zi a modernismului arhitectural şi tehnic mult apropiat de ceea ce eterna luminiţă a Vestului ni-l tot propune. Am cunoscut acei oameni frumoşi, pasionaţi, încrezători şi, mai presus de toate, modeşti, acei oameni care au nevoie de Teatru, pentru a-l dărui apoi celorlaţi oameni, la fel de frumoşi şi la fel de avizi.
Am văzut trupe omogene şi creator disciplinate, actori tineri şi foarte tineri convieţuind artistic cu vedetele consacrate ale teatrelor în pace şi armonie. Am cunoscut oameni din spatele scenei dedicaţi profesiei lor, indiferent de „compartiment” sau specializare, dar şi manageri tineri şi entuziaşti, luptând, adesea, cu morile de vânt, pentru binele Teatrului în aceste vremuri rele. M-am bucurat de o stare de normalitate pe scenă, în spatele ei, în sală, dar, mai ales, în relaţiile dintre aceste spaţii. M-am regăsit în spectatorii fiecărei seri şi m-am bucurat să le descopăr caracteristicile – mult diferite de la un oraş la altul, de la un teatru la altul. Cu toţii, însă, la fel de receptivi, implicaţi şi darnici.
Imediat după Apocalipsa cea amânată, aproape de Ajunul Crăciunului, m-am aflat la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, într-un public de premieră, obişnuit să întâmpine cu generozitate creatorii străini poposiţi în ţară. Începutul anului 2013 m-a găsit apoi la Teatrul „Maria Filotti” Brăila, printre oameni tineri, deschişi, dornici să cunoscă nume noi de regizori şi scenografi. Într-o seară de marţi, de Ziua Culturii Naţionale, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad a fost arhiplin: spectatori în ţinute elegante, indiferent cât de modeste, şi cărţi. Multe cărţi de teatru dăruite lor. Oraşul cu cea mai mare densitate de librării, Timişoara, are centrul marcat de clădirea Operei, ce găzduieşte şi trei teatre dramatice, în trei limbi: română, germană şi maghiară – fapt unic în Europa. Spectatorii migrează de la o sală la alta, de la un spectacol la altul, într-o perfectă comuniune social-lingvistică. Vârsta îşi spune cuvântul şi un public preponderent tânăr (liceeni) asistând la un text contemporan reacţionează inedit pentru adulţii din jur, generând tentaţia unui studiu aplicat de psihologie a maselor. De care ar fi mare nevoie în domeniu.
Versul cel lemnos interpretat în anii copilăriei – „Soarele şi pionierii şi-au dat mâna peste ţară” – pare a-şi fi găsit reflectarea eficace în relaţiile dintre varii generaţii de actori şi spectactori în Teatrele „Sică Alexandrescu” Braşov şi „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea. Iar punţile – deseori presărate cu suspine la transferul între vârste – capătă o stabilitate de invidiat. Obiceiul atât de mult hulit al „ridicatului în picioare” la final pare a fi apanajul Sudului şi al teatrelor de limbă română, în timp ce ritmul sinusoidal al aplauzelor este o moştenire încă păstrată de publicul de naţionalitate maghiară. Mici detalii, mari bucurii şi o lume fascinantă.
La Teatrele Naţionale din Sibiu şi Târgu Mureş – cu companii româneşti, maghiare sau secţii germane – s-ar putea face sondaje de opinie perfect departajate pe categorii. În pofida repertoriilor extrem diversificate, ai senzaţia că niciun spectator nu a nimerit din întâmplare la vreun spectacol. Iar „lecţiile făcute de-acasă” se văd, indiferent că vorbim de Shakespeare, Lessing sau Cehov, Chikamatsu Monzaemon, dramaturgie contemporană româno-maghiară sau catalană. Un singur contraexemplu, şi el pozitiv: o mamă responsabilă care şi-a scos frumuşel odraslele din sală la singura scenă (oarecum) violentă a unei producţii. Şi asta în ciuda atacurilor continue la care ne supune media.
În mare parte a României, o anume atitudine faţă de cultură încă se păstrează. Părinţii îşi duc copiii la spectacole, conform unor legi vechi, dar binecuvântate: educaţia înseamnă şi contactul cu arta, în afara spaţiului aşa-zis didactic. Un om „complet” trebuie să preţuiască şi alte valori, nu numai materiale. Iar „distracţia” cuprinde nu numai sfera viscerală, ci şi exerciţii ale intelectului. Cu toată ofensiva libertăţii de exprimare, lumea ascunde un mare pericol: sub aparenta liberei ierarhizări, se distruge trama de valori pe care se bazează orice formă de artă. Dacă acelaşi lucru ar fi permis în viaţa socială, nu am mai avea reguli de circulaţie, justiţie sau organizare administrativă. În artă este încă posibil, pentru că aici efectele nu se simt material şi social decât în mică măsură şi doar de cei implicaţi. Dar câteva generaţii lăsate în această voită degringoladă vor pune repede repede problema altor reguli, cu efecte mult mai serioase asupra societăţii. De aceea, oricât de hulită ar fi de activiştii „ultraprogresişti”, menţinerea studiului istoriei artelor şi o participare îndrumată la spectacole par a fi necesare pentru supravieţuirea unui public capabil să înţeleagă teatrul.
„E o omenire bună. Notabilă. Iubeşte arta, frumosul. Merge la spectacole. Acum, când suntem cu un picior în cosmos şi cu unul în groapă, în poziţia de start obişnuită, poate pică vreo acţiune mai inedită în ochii noştri holbaţi în sus. Vreau să spun că întâmplări adevărate s-ar mai găsi. Cine e dispus, însă, să se scufunde în ele, până la o adâncime de o sută – două de metri, fără aer, fără mamă, fără tată, singur cu destinul său şi cu pasiunea sa de cunoaştere? Cel care are, cu adevărat, nevoie de teatru.” (Marin Sorescu, 1990)
Print