“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte de la Editura Nemira.

Alexandru Bumbaş

N-aş putea vorbi despre ultimul spectacol al lui Radu Afrim folosind aprecieri de tipul „îmi place/ nu-mi place” sau „e un spectacol bun/ e un spectacol prost”, întrucât, „Câtă speranţă”, pus în scenă la Teatrul Odeon din Bucureşti, nu poate fi încadrat în astfel de limite.

Din punctul meu de vedere, limitele lui nici măcar nu pot fi stabilite cu precizie deoarece îmi pare că, de data aceasta, regizorul ne pune în faţă o adevarată ars poetica a întregii sale creaţii regizorale. „Câtă speranţă” este un spectacol de aproape 3 ore, în care Radu Afrim reuşeşte să înglobeze întregul său univers creator, şi totodată, reuşeşte să expună propria concepţie despre artă, despre lume şi, poate, despre viitor. Este un spectacol în care regăsim afrimismul în toată complexitatea lui: personajele cu identităţi incerte, simboluri şi metafore animaliere, song-uri halucinante, costume kitsch şi stări extreme ale unor conştiinţe confuze. Este un spectacol cu de toate, cu tot ce înseamna Radu Afrim în materie de teatru, cu bune şi cu rele.

Visceral şi dureros ca un testament, „Câtă speranţă” reuneşte 20 de scheciuri aparţinând lui Hanoch Levin, scheciuri care vorbesc într-un limbaj absurd, grotesc, adeseori trivial, despre personaje ratate şi universuri în disoluţie. Personajele care umplu şi golesc scena, care bântuie şi se bântuie, care plâng, râd, cântă, dansează şi speră, sunt prototipuri ale ratării, ale lipsei de sens şi ale neputinţei de autosalvare. Sunt personaje cu care pornim într-o călătorie aproape iniţiatică (fiindcă şi umbre din mistica brahmană sunt pe-acolo), în timpul căreia, noi, spectatorii, regăsim fărâme din lumile noastre. Începem cu un tânăr singur care caută cu disperare un prieten pentru a păşi pe trecerea de pietoni, continuăm pe la soţul care îşi plimbă jumătatea de nevastă tăiată de un magician în timpul unui show, pentru ca apoi să ajungem la o divă în mizerie a cărei viaţă e o ratare şi să terminăm, în stradă, cu o prostituată obsedată de o pălărie albastră.

Mai întâlnim şi o profesoară convinsă că Pământul e plat, o familie de ardeleni care mănâncă, în timpul sărbătorilor de Crăciun, capra ce a venit să îi colinde şi cunoaştem şi o bătrână singură şi tristă căreia i s-a propus să devină Şeful Statului Major al Armatei din China. Am omis în mod voit celelate personaje şi situaţii din spectacol, nu pentru că s-ar situa la un nivel inferior, ci pentru că ele merită descoperite ca atare, în sala de spectacol a Teatrului Odeon, de pe scaunele confortabile din pluş.

Viziunea regizorală optează pentru situarea acestor personaje într-un spaţiu desfăşurat pe 2 coordonate; pe de-o parte, scenografa Iuliana Vâlsan crează un mic orăşel cu case  prăfuite de timp (au fost folosite pentru decor uşile unor case demolate), orăsel străbătut de o stradă care coteşte spre necunoscut. Sunt case la care moartea bate la uşă prin intermediul unui artificiu regizoral generator de spaime şi nelinişti. De cealaltă parte, scena devine în anumite momente un cabaret în care personajele îşi cântă şi îşi dansează ratarea. Este un cabaret al angoaselor, al destrămării, al unor stări interioare aflate la limita dintre comedie şi dramă: lacrimile se transformă în râsete nebune şi viceversa, cu o viteză halucinantă.

Actoriceşte, Radu Afrim foloseşte arsenalul greu al Teatrului Odeon  şi pe mai tinerii Călin Stanciu Jr., Istvan Teglaş şi Nicoleta Lefter. Aceştia din urmă se detaşează de toţi ceilalţi prin faptul că regizorul le-a oferit, pe lângă partiturile actoriceşti, momente de coregrafie exploatate la maxim. Toţi actorii poartă costumele Iulianei Vâlsan, costume stridente, adeseori kitschoase, încărcate de paiete şi flori din cârpe, în nuanţe dintre cele mai ţipătoare. Costumele au şi ele o motivaţie puternică, încercând parcă să coloreze lipsa de culoare a sufletelor personajelor. Nimic nu e în plus în acest spectacol, deşi uneori avem senzaţia de suprasaturaţie.

Limbajul adeseori vulgar, a deranjat două doamne din sala, care s-au ridicat nervoase de pe scaune strigând cum că „Aceasta nu e cultură!”. Şi probabil că nu e, însă nu e un spectacol care îşi doreşte să educe sau să corecteze ceva în societatea actuală. Publicăm „Povestea pulii” de Ion Creangă, in ediţie de lux, la o editura de renume, însă „căcatul” şi „pişatul” din scena lui Afrim, ne fac să ne simţim lezaţi la nivel cultural. Este fără îndoială vorba de o formă de snobism intelectual şi falsă pudoare, atitudini de care niciodată nu ne simţim străini. Noroc că Afrim nu-şi asumă decât spectatorii care îi rămân în sală pana la sfârşitul reprezentaţiilor. Celorlalţi li se oferă şansa de a alege altceva, în alte săli şi în alte regii. 

Şi totuşi, după 3 ore de Afrim pur, începem să fim măcinaţi de aparent perimata întrebare „Câtă speranţă (ne) mai rămâne?”. Răspunsul îl aflaţi la finalul spectacolului. Sau nu.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print