„Este prea târziu să mai fim normali”, mărturiseşte unul din personajele spectacolului „Miriam W.”, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, cea mai recentă montare a lui Radu Afrim. Replica amintită mai sus te urmăreşte şi după sfârşitul spectacolului, însă, la o analiză mai atentă, ne putem da seama că textul lui Savyon Liebrecht nu este un discurs despre normalitate şi anormalitate.

Iar Radu Afrim se îndepărtează de tema recurentă a (a)normalităţii, părăseşte personajele stridente şi stridenţele scenice, diluează culorile ţipătoare cu care ne-a obişnuit de-a lungul spectacolelor sale, dezbracă simbolurile şi metaforele de conţinutul lor latent (deşi nu renunţă în totalitate la ele) şi proiectează un nou tip de viziune regizorală, într-un spectacol dureros de real şi autentic.

Scriitoarea Savyon Liebrecht, născută într-o familie de evrei care au supravieţuit Holocaustului, dramatizează o povestire proprie şi construieşte o piesă de teatru, care spune povestea unei familii de evrei refugiaţi, supravieţuitori ai lagărelor Dachau-Auschwitz, o familie pentru care legătura cu trecutul este una de tip ombilical. Textul este dezvoltat pe axa prezent-trecut, iar elementul exploatat la maxim de Radu Afrim este chiar această pendulare între două perioade ale existenţei familiei, perioade ce par a nu se fi separat niciodată.

Interesant este modul în care trecutul dureros, măcinat până la saturaţie de durere, de abuzuri de tot felul, de teroarea politică a nazismului, de lupta pentru supravieţuire şi pentru o bucată de pâine, este prezenţa cea mai vie şi autentică a întregului spectacol. Acest trecut ne este înfăţişat făcându-se apel la memorie, la memoria involuntară pe care Miriam Weisberger (Oxana Moravec) o resimte la întoarcerea în casa părintească. Şi nu, nu este vorba de madlena proustiană, ci de ceva mult mai adânc şi dureros. Sosită aici după mulţi ani, pentru a vinde locuinţa şi cunoscându-l pe Simon (Andi Vasluianu), Miriam începe să fie bântuită de fantomele trecutului, de copilăria lipsită de orice urmă de bucurie, de sunetul scos de cuiele bătute în podea de tatăl ei, de urletele de disperare ale mamei şi de neputinţa de a-şi trăi fericirea. Astfel că pe scenă, alături de ea, apar ca prezenţe vii, mama (Clara Flores), tatăl (Ioan Coman), mătuşa Carola (Ada Simionică) împreună cu fiul ei Beniamin (George Angelescu) şi, mai mult decât atât, Miriam- femeia matură o întâlneşte pe Miriam-copila de 16 ani (Florentina Năstase) care se ascundea în dulapuri şi sub pat pentru a se feri de dramele părinţilor.

Radu Afrim reuşeşte să sugereze scenic această întâlnire-ciocnire, printr-o serie de elemente care fac posibilă trecerea de la un plan la celălalt: un soi de plasă-cortină care coboară şi se ridică asemeni unui văl de ceaţă pus în faţa spectatorilor, neputinţa lui Miriam de a interacţiona palpabil cu propriile amintiri şi, un efect teribil care mi-a părut a fi cel mai puternic artificiu regizoral prin care Afrim a întărit angoasele lui Miriam – sunetele cele mai stridente (ţipetele, bătutul cuielor, replicile tăioase şi suspinele) erau secondate în sală de un efect sonor de ecou, ca o marcă a permanentizării durerii şi a imposibilităţii de a i se sustrage.

Durerea din acest spectacol, în special durerea mamei lui Miriam, pe care Clara Flores ne-o transmite cu fiecare replică şi gest, este atât de profundă, încât nici măcar o imposibilă extirpare chirurgicală n-ar putea s-o înlăture. O scenă-cheie este aceea în care, ca o dorinţă de sufocare şi de moarte, mama lui Miriam, pregătind banala mâncare zilnică îşi înfăşoară chipul cu frunze de varză. Anulare a identităţii? Cronică a morţii? Cine poate şti?! Nici pofta de viaţă a mătuşii Carola (şi ea supravieţuitoare a Auschwitz-ului), interpretată ludic de Ada Simionică, şi nici aniversarea lui Miriam nu pot să ascundă sau să atenueze trăirile.

Afrim colaborează din nou cu Iuliana Vîlsan care izbuteşte un decor perfect: deasupra camerei copilei Miriam cresc din buruieni pomi verzi, mărturii ale tinereţii ei, iar în partea opusă, deasupra camerei părinţilor vedem doar buruienile şi un copac uscat şi desfrunzit – mărturii ale anulării emoţionale şi sentimentale. O rozetă uriaşă în fundul scenei, luminată în roşu aprins, în faţa căreia Miriam dansează haotic. Dansul ei, ca o neputinţă de evadare, alunecă uşor într-o acţiune banală – aceea a ştergerii prafului de pe rozetă, semn că durerea şi disperarea devin constante ale vieţii. Şi apoi muzica din spectacol, în acorduri acute de vioară care ating toate corzile emoţionale, învăluie perfect universul ruinat al familiei de evrei.

Unică în universul spectacologic al lui Radu Afrim, această montare este dovada că regizorul mai are multe de spus şi multe de arătat, şi că nu patternul cu care ne-a obişnuit îl defineşte în totalitate ca artist. Să fie oare, „Miriam W.”, începutul unei noi estetici afrimiene?

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print