L-am descoperit pe Samuel Beckett în urmă cu ceva timp, pe un DVD rătăcit la Institutul britanic ce conţinea o înregistrare la „Footfalls” în regia lui Walter Asmus, având-o pe Susan Fitzgerald în rolul May. „There is no sleep so deep I would not hear you there” urma să devină o replică ce m-a frământat mult timp. L-am (re)descoperit apoi pe Beckett citindu-i opera, căutându-i sensurile în măsura în care ele sunt de găsit, însă l-am trăit cu adevărat la Teatrul Metropolis, în „Sfârşit de partidă”, în regia lui Alexandru Tocilescu.

N-am să scriu despre acest spectacol în termeni de nominalizări la UNITER, aşa cum s-a scris în ultima vreme, întrucât „Sfârşit de partidă” depăşeşte cu mult UNITER-ul şi este mai puternic, poate, decât orice fel de nominalizare şi premiu. Este acel tip de spectacol-bijuterie care reuşeşte să spargă bariera impusă de textul dramatic al unuia dintre cei mai dificili autori ai contemporaneităţii, apropiindu-se astfel de spectatorul avizat şi iniţiat în Beckett, dar, în acelaşi timp, fiind şi la îndemâna observatorului care ia prima dată contact cu Beckett.

Aşadar, ce oferă „Sfârşit de partidă” la Teatrul Metropolis? Oferă emoţie şi sensibilitate în doze adeseori insuportabile, oferă simboluri şi metafore ce-şi aşteaptă decodificarea, oferă informaţii despre ce a mai rămas, sau ce va mai rămâne autentic în oameni şi, nu în ultimul rând, oferă partituri actoriceşti  excepţionale.

Regizorul Alexandru Tocilescu, niciodată egal cu sine însuşi sau cu propria-i estetică, câştigă în primul rând prin faptul că optează pentru păstrarea textului original şi, cu o rigoare rar întâlnită azi, respectă în totalitate sugestiile din didascaliile lui Beckett. Este, cred eu, o atitudine demnă de admirat, pentru că Samuel Beckett se încadrează în lista acelor dramaturgi pentru care fidelitatea faţă de text este fundamentală. Beckett nu poate fi scos sau adus în contemporan, întrucât textele lui zugrăvesc universuri proprii şi singulare chiar dacă, fărâmele lui existenţiale se regăsesc uneori şi în realitatea imediată.

Aruncate şi uitate într-un spaţiu al post-apocalipsei, un spaţiu în care nu mai există nimic (de la lumină sau biciclete până la ultimul şobolan în viaţă care „trebuie omorât pentru că oricum va muri”), cele patru non-personaje beckettiene sunt întrupate de o echipă actoricească ce frizează perfecţiunea. R[zvan Vasilescu (Hamm), Mihai Constantin (Clov), Ion Besoiu (Nagg) şi Irina Petrescu (Nell) sunt uluitori pentru că reuşesc să exprime şi să redea neumanul beckettian într-o formă profund umană care amuză, sperie, înduioşează şi nelinişteşte spectatorul. De la senilul Nagg care îşi reclamă drepturile asupra terciului, la înduioşătoarea Nell care, din tomberonul de gunoi în care se află, ne oferă o lecţie dureroasă de viaţă („nimic nu e mai caraghios decât nefericirea”), de la raisonneurul Hamm şi până la tragicul Clov, aceste personaje se apropie de noi, mulţumită calităţilor actoriceşti exploatate de Alexandru Tocilescu şi bineînţeles, de actori.

Şi apoi mai există ceva unic în spectacol, ceva rar întâlnit în zgomotul şi agitaţia teatrului contemporan – elocvenţa tăcerii. Mihai Constantin şi Răzvan Vasilescu dialoghează adeseori printr-o copleşitoare tăcere, o tăcere ce pare nesfârşită şi sufocantă deşi nu durează mai mult de câteva secunde. Până şi grohăielile unor neaveniţi din sală sunt înnăbuşite de tăcerea actorilor. Şi dacă nu acesta este universul lui Beckett, atunci care?

S-a mai scris şi cu siguranţă se va mai scrie despre interpretarea magistrală a lui Mihai Constantin, într-un Clov dureros de lucid, dureros de obosit şi… dureros de uman. Cu mişcări lente şi anchilozante, cocoşat şi epuiza(n)t, actorul face din fiecare mişcare şi replica rostită  efortul insuportabil de a purta existenţa lui Clov: de la căratul scăriţei la mângâierea căţelului de pluş cu trei labe şi ajungând până la încercarea de a reporni Timpul, Mihai Constantin rămâne o prezenţă de neuitat pe scena de la Metropolis.

Roland Barthes spunea că un bun demers critic nu trebuie să exprime niciodată adevăruri, ci să caute sensuri şi semnificaţii noi în fiecare creaţie. Sunt de părere că unele spectacole, incluzând aici şi „Sfârşitul de partidă” al lui Tocilescu, nu se încadrează în această rigoare critică. Merită spus despre acest spectacol că este unul cu adevărat reuşit, emoţionant şi unic, şi că sensurile lui sunt deja pe scenă şi în lumile interioare ale celor patru actori. Până şi scenografia Vandei Sturdza atinge perfecţiunea: spectatorii aflaţi în primele rânduri au (ne)şansa de a respira praful pe care Clov îl ridică în urma lui, cu fiecare pas chinuit. Şi nouă nu ne rămâne decât să vedem cum (ne) moare lumina.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print