Cristian Opriş
Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte de la Editura Nemira.
Nu voi vorbi despre contribuţia importantă a actorului lui Victor Rebengiuc la teatrul românesc şi cu atât mai puţin despre importanţa scrierilor lui Feodor Mihailovici Dostoievski. Nici despre textul de faţă, “Marele Inchizitor”, nu voi vorbi. De ce?! Este, desigur, un text bun pentru a fi adus pe scenă, dar acelaşi lucru poate fi spus cu foarte mare uşurinţă despre majoritatea scrierilor lui Dostoievski, texte de o importanţă covârşitoare, cu un efect profund vizibil asupra secolului trecut şi nu numai.
Regizorul Radu Penciulescu nu aduce nimic în plus textului, scenografia semnată de Dragoş Buhagiar fiind, şi ea, lipsită de originalitatea care ar fi putut susţine într-o oarecare măsură efortul teatral (Inchizitorul monologhează în mare parte din fotoliu).
Am negat în câteva rânduri prezenţa lui Victor Rebengiuc în cadrul acestui spectacol, însă, în final, nu reuşesc a găsi nici măcar o explicaţie câtuşi de puţin liniştitoare. Am întâlnit un Victor Rebengiuc sfârşit şi poate, un păcat înzecit mai primejdios, resemnat, în poziţia unui luptător ce ţine garda jos, lăsându-se vânat din toate părţile, nepăsător faţă de soarta sa.
Un alt amănunt, spun eu, impardonabil, este că cel puţin acum, în seara reprezentaţiei din cadrul FNT, textul a fost citit constant de pe o bandă situată undeva deasupra publicului, prea puţin entuziasmat după scurgerea celor cincizeci de minute. Spectacolul jucat la Sala Atelier a TNB aduce mai mult cu dramatizările excepţionale pe care aveam obiceiul de a le asculta (şi savura!) noapte de noapte la Radio România Cultural, insuficiente însă într-un asemenea demers. Un moment de lectură, un moment de dicţie cu uşoare ieşiri din ritm, care îşi găsesc greu locul între liniaritatea generală, impusă încă de la început printr-o introducere slab susţinută din punct de vedere vocal, aceasta fiind, de altfel, singura intervenţie a celui de-al doilea actor, actorul cu numărul trei (copilul) nemaiaparând.
O formulă, aşadar, greu de motivat a regizorului Radu Penciulescu şi deopotrivă a actorului Victor Rebengiuc, în condiţiile în care textele marelui scriitor rus aduc implică cerinţe şi aşteptări din cele mai mari. Toate, afirmaţii ce pot fi susţinute cu mintea şi prea puţin cu sufletul. Dând dovadă – cu bună ştiinţă! – de un (uşor) subiectivism, catalogat cel mai des ca fiind lipsit de profesionalism, suplimentat de încheierea deloc demnă, sper a-l revedea pe “marele inchizitor” Rebengiuc aşa cum îl ştim cu toţii.
Print