Într-un context în care vremurile au luat-o razna, în care energii de tot felul sunt saturate şi aproape inexistente, când cultura (şi nu numai) se află în cel mai dificil impas pe care l-a cunoscut vreodată, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” hotărăşte să-şi păstreze tradiţia, să fie în răspăr cu timpurile şi să organizeze, ca în fiecare an, Gala Absolvenţilor.

Am selectat din primul weekend al Galei spectacolul absolvenţilor de la Catedra de Arta Actorului- „12” după Reginald Rose. Sub coordonarea Drd. Emanuel Pârvu, 12 tineri actori au adaptat scenariul lui Reginald Rose (după care s-a făcut celebrul film al lui Sidney Lumet în 1957) şi au reuşit să construiască un spectacol de actorie coerent, un exerciţiu perfect de arta actorului şi, nu în ultimul rând, au reuşit acel tip de spectacol care ascunde adevăruri şi întrebări dureroase.

 Am fost uimit la începutul reprezentaţiei văzând că în scenă intră şi actriţe, ţinând cont că „12 angry men” al lui Reginald Rose era gândit cu o distribuţie exclusiv masculină. Pe scurt, este vorba despre 12 juraţi angrenaţi într-un proces de crimă care trebuie să decidă execuţia unui tânăr infractor acuzat de uciderea tatălui. După procesul propriu-zis, care îl găseşte pe tânăr ca fiind vinovat şi condamnat la scaunul electric, cei 12 descoperă uşor, uşor că mobilul şi motivele crimei nu mai sunt atât de clare. Juratul 8 (interpretat cu stăpânire de sine perfectă  de Laura Voicu) sădeşte în conştiinţa celorlalţi 11, ceea ce în limbaj juridic se traduce prin „indoiala valabilă”- este sau nu este vinovat tânărul de uciderea tatălui său?

Şi astfel începe un dialog scenic halucinant, o revărsare de energii epuizante, de frustrări şi drame personale, toate acestea catalizate din când în când de un umor inteligent şi savuros. Procesul celor 12, alături de imposibilitatea comunicării şi de ridicolul ce se năştea în unele situaţii (certurile inutile între juraţi, bâlbâiala unuia, frumuseţea altuia „alintat” de colegi Johnny Bravo, graba Juratului 7 de a nu pierde meciul din cauza procesului), imi dădea senzaţia acută că mă aflu în faţa unei transpuneri scenice a Procesului kafkian, poate unul dintre cele mai neliniştitoare romane care s-au scris vreodată.

Acesta este, cred, marele atu al spectacolului- imposibilitatea de a-l încadra într-un anumit tipar; poate fi dramă în aceeaşi măsură în care poate fi comedie, poate fi oglinda unei societăţi în care noţiunea de „comunicare” nu mai există, poate fi o glumă absurdă de tip kafkian sau o neliniştitoare realitate. Dificultatea textului este o barieră pe care echipa de tineri actori o trece fără probleme, fiindcă toţi reuşesc să-şi însuşească  dilema existenţală, una dintre cele mai compexe coordonate pe care se construieşte natura umană.

De la început, acţiunea se contruieşte asemeni unui bulgăre de zăpadă- bulgăre aruncat de Juratul 8 către fiecare personaj. Niciodată bulgărele nu e scăpat, nu se sparge, nu stă pe loc, ci se încarcă de la fiecare actor în parte cu câte ceva personal, până în momentul final în care Juratul 3 (Ana-Maria Munteanu interpretează o femeie nevrotică măcinată de un trecut traumatizant care nu-i permite să gândească lucid) într-un moment de disperare acceptă ca infractorul acuzat de uciderea tatălui ar putea fi nevinovat.

Actorii îşi păstrează cu toţii constanta personajelor întrupate, şi găsesc corespondenţi pentru ei în realitatea imediată- baiatul de cartier crescut printre blocuri, care are şcoala vieţii (Cătălin Coşarcă), bâlbâitul care este bătaia de joc a tuturor pentru că din cauza defectului de vorbire nu-şi poate susţine punctul de vedere (Răzvan Ropotan), demagogul isteric care le ştie pe toate (Ionuţ Moldoveanu), piţipoanca ce nu înţelege nimic din viaţa ei şi a celorlaţi dar totuşi „se gândeşte” (Laura Vintilă), femeia de afaceri prea preocupată de sine pentru a fi interesată şi de celălalt (Crina Ene), zugravul care înţelege viaţa doar în simplitatea ei (Sever Bârzan) şi microbistul nervos că pierde meciul (Ştefan Huluba). Alături de aceşti confuzi, Preşedintele juraţilor (Mihai Băcăran), Juratul 11 (Alexandra Apetrei) şi Juratul 9 (Ianina Porfireanu) par a fi stâlpii lucidităţii- singurii care se chinuie să întreţină buna desfăşurare a procesului.

O reuşită din toate punctele de vedere pentru tinerii actori aflaţi la început de drum şi un spectacol care, aşa cum am mai spus-o cu altă ocazie, merită să depăşsească zidurile UNATC-ului, „12” după Reginald Rose este o experienţă ce merită văzută şi revăzută în nenumărate rânduri, pentru că niciodată nu îi putem epuiza subtilităţile.

N-am vorbit despre o dimensiune metafizică a acestui spectacol pentru că el se păstrează în spaţiul realului palpabil însă, n-am putut să nu remarc ploaia torenţială din timpul reprezentaţiei, întocmai ca cea din filmul lui Sydney Lumet.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print