De ce un număr special Cehov? Pentru că s-au împlinit, pe 29 ianuarie, 150 de ani de la naşterea lui. Pentru că este, cu siguranţă, unul dintre cei mai iubiţi şi mai jucaţi dramaturgi ai lumii… Şi pentru o mie de alte motive pe care vă lăsăm să le descoperiţi „răsfoind” filele revistei. Pentru dumneavoastră am adunat în acest număr studii, gânduri, amintiri şi mărturii în exclusivitate, de la cei care, pe scenă sau în sală – actori, regizori sau teatrologi -, s-au întâlnit cu textele şi personajele lui Anton Pavlovici.

Povestea lui Cehov pe repede înainte…

„Uneori urăsc teatrul din tot sufletul, iar alteori îl iubesc la nebunie. El mi-a dat viaţă, multă tristeţe şi multă bucurie, mi te-a dat pe tine şi a făcut din mine o personalitate. Crezi poate că este o viaţă falsă, ceva închipuit. Poate. Dar este totuşi viaţă. Înainte de teatru, vegetam, viaţa mi-era străină, nu-i înţelegeam pe oameni şi sentimentele lor.” Sunt cuvintele pe care i le scria Cehov actriţei Olga Knipper, ce-i devenise între timp soţie. Se întâmpla în 1902. Peste doi ani, la 44 de ani, avea să moară de tuberculoză, gustând dintr-un pahar de şampanie pe care medicul i l-a oferit după o ultimă injecţie cu camfor, care nu a avut efect. „De mult n-am mai băut şampanie.”, ar fi spus Anton Pavlovici… Lua cu el toate poveştile pe care nu a mai apucat să le scrie, dar lăsa în urmă o lume întreagă… ce a început odată, demult, in micuţul Taganrog, orăşelul de pe malul mării Azov unde s-au petrecut primii ani ai vieţii lui.

Despre traseul lui Anton Pavlovici prin viaţă o să-l las pe el însuşi să vă vorbească. Scrisorile i-au păstrat frământările şi tulburările întregi. După o copilărie ca din romanele lui Dickens, cu un tată bigot şi neînţelegător, cu seri trăite între frigul prăvăliei pe care trebuia să o supravegheze şi cântări religioase la ore fixe, urmate de pedepse aspre, Cehov avea să plece spre Moscova şi spre propriul destin. Devenind – înainte de a fi un mare scriitor – medic. Şi apoi jurnalist. „Fac progrese în medicină. Mă pricep să acord îngrijiri şi nu-mi vine să cred. Nu e boală în faţa căreia să fiu total neputincios.” vs „Sunt ziarist pentru că scriu mult, dar n-am să mor ziarist. Dacă am să continuu să scriu, o voi face departe, ascuns într-un ungher.”…

Şi, mai mult, „Mi-am dăruit numele de familie medicinei, pe care n-o voi abandona până la mormânt. Cât despre literatură, mai devreme sau mai târziu mă voi despărţi de ea…”

Dar destinul şi-a urmat cursul. Povestiri, nuvele şi marile piese de teatru. Dezamăgirile primelor refuzuri. Dezamăgirile de la premierele spectacolelor, toate respinse violent de critică şi de public, începând cu „Platonov” şi continuând cu „Ivanov”, apoi cu „Pescăruşul”. Dezamăgirile de la repetiţii, când simţea că actorii nu-i înţeleg textul, tristeţile şi bucuriile aventurilor amoroase, călătoriile, marile întâlniri, cea cu Teatrul de Artă din Moscova, Nemirovici-Dancenko şi Stanislavski. Emoţiile primelor succese, admiratorii, tuberculoza din ce în ce mai chinuitoare, teatrul, repetiţiile, „Unchiul Vania”, iubirea pentru Olga, „Trei surori”, tratamentele, tot mai multe, suferinţele unei căsnicii consumate mai mult în scrisori şi, apoi, „Livada de vişini”…

Spicuiesc din scrisorile lui Cehov. Fragmente dintr-o existenţă… în cuvinte. Călătoria spre insula Sahalin, unde a mers să descopere şi să scrie despre viaţa ocnaşilor deportaţi. Impresii de pe drum… „Dacă intri noaptea într-o casă în care dorm oameni, nu miroase a animale. E adevărat că o bătrână care mi-a dat o lingură a şters-o mai întâi de fund, însă ceaiul nu se serveşte fără faţă de masă…”

Sahalin, ocnaşi, suferinţe: „Călăul stă într-o parte şi loveşte în aşa fel încât biciul să cadă de-a lungul corpului. La fiecare cinci lovituri se mută de pe-o parte pe alta şi îi acordă condamnatului o jumătate de minut răgaz. (…) După aceea, am visat trei sau patru nopţi la rând călăul şi stâlpul îngrozitor.”

Disperări… „Sunt atât de obosit să mai alerg în toate direcţiile, iar sănătatea mea a devenit în mod atât de evident cea a unui bătrân, încât vei dobândi un bunic în persoana mea, nu un soţ… Am abandonat cu desăvârşire literatura şi, când ne vom căsători – îi scria Olgăi – îţi voi ordona să renunţi la teatru…”

Şi spaime în timp ce scria la „Livada de vişini”… Cu puţin înainte de moarte. „Sunt încă slăbit şi tuşesc. Scriu în fiecare zi, nu mult, dar scriu. (…) Tot amân, tot amân şi tocmai pentru că amân piesa mi se pare acum nemăsurată, colosală, mi-e frică de ea şi mi-a pierit orice chef.”

Gânduri… „Pe lumea asta e necesar să fii indiferent. Numai fiinţele indiferente sunt în stare să vadă lucrurile clar. să fie drepte şi să muncească. În mine flacăra arde uniform şi cu indolenţă, fără explozii neaşteptate şi fără trosnituri. De aceea nu mi se întâmplă să scriu într-o noapte trei sau patru pagini, nici să renunţ să mă bag în pat, prea prins în vârtejul lucrului, pentru a dormi. Iată de ce nu comit nici prostii colosale, nici acte remarcabil de inteligente. Îmi lipseşte pasiunea.”…

A murit într-o noapte de început de iulie, după ce a terminat „Livada de vişini” şi a cunoscut cu ea un mare succes în montarea lui Stanislavski şi o mare dezamăgire… „Nu pot să spun decât un singur lucru. Stanislavski mi-a masacrat piesa. Nu-i port pică!”

A murit rostind două vorbe în limba germană „Ich Sterbe”, „Mor!”…

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print