1918, 1995, adică azi (1.11)

3stars

IMG_6422Uneori lucrurile se potrivesc de minune (cum și merită). Duminică seară, pe când centrul lumii, pe bună dreptate, se mutase la Paris (și când, în schimb, niciun viitor Coriolan Drăg… nu mai proba „statua lui Mihai Viteazul” pe la Universitate – nu degeaba ne-am făcut noi plinul la șorici, sarmale, FB & Co., pentru a ni-l mai face și la solidaritate explicit-stradală!), de la Târgoviște îi răspundea evenimentului, printr-o potrivire ținând de arealul fatumului, noua premieră a Teatrului „Tony Bulandra”, Balcanicele, în regia lui Alexander Hausvater. Inspirat, directorul M.C. Ranin a așezat la intrarea în teatru, alături de afișul spectacolului, și simbolul la zi al solidarității: „Je suis Charlie”.

Înăuntru, scena de „colț de rai” concentraționar, gândită de Zsolt Fehérvári, este îmbrăcată în structuri metalice, interdictive, în afara laturii de fundal, care culisează pentru a permite „transcenderea”/transferul în spații de alt tip decât cel al realului agresiv. Fundalul propriu-zis este ecranul pe care se vor proiecta aproape permanent mai ales scene din Regele de cupă (Le roi de coeur), celebrul film din 1966 al lui Philippe de Broca. Probabil, regizorul care este și autor al scenariului, a simțit că textului dramaturgului american Jules Tasca îi mai trebuie o dimensiune, dincolo de povestea dură a lagărului din sudul Bosniei, de prin anii 1992 – 1995, administrat de sârbi și având ca deținuți femei musulmane. Spun asta pentru cei care au uitat că războaiele din fosta Iugoslavie au fost tripartite (cel puțin interior).

IMG_6345Drept pentru care Hausvater, odată cu aplicația prin cazul dat plecând de la textul lui Jules Tasca, adaugă carnavalul pensionarilor ospiciului din orășelul francez, de la finalul Primului Război Mondial, tot o poveste tripartită și ea: franceză, germană și engleză. Deși când paralele, când secante, când împletite, cele două surse ale spectacolului, de altfel, absolut original, au o evoluție evidentă atât în migrarea cu dublu sens, dinspre și înspre spațiul oniric, ficțional, ospicial, cât și în crescendoul cromatic și de forme propus de Valentin Codoiu, autorul costumelor. De reținut că astfel creat contextul spațial, light designul lui Lucian Moga și mișcarea elocventă și lipsită de excese semnată de Momo Sanno trec narațiunea cu arme și bagaje din domeniul filosoficului, eticului, politicului ș.a.m.d. în cel al obiectului de artă convingător și filosofic, și etic, și politic ș.a.m.d. Și al frumosului căci, odată cu desfășurările violente (de la agresiune fizică, de la viol, de la execuție), un soi de zâmbet când blând-înțelegător, când rătăcit-aerian, un soi de voioșie pare că întâlnește divinul dincolo de evangheliile fiecărei religii, prin paradisurile jucăușe, greu de văzut din mijlocul gulagurilor.

Nu e vorbă, și din spațiul ospiciului/visului/paradisului văzută, lumea tot un soi de carnaval este, e drept mai cenușiu, mai absurd, mai puțin predispus la surâs. Nu însă și la tandrețe, accidental aceasta strecurându-se chiar și prin fisurile concentraționarului ori ale intoleranței.

IMG_6349Or, aici au intervenit excelent cele patru actrițe și cei patru actori. În primul rând simțind exact că în spectacolul pe care l-au ridicat nu există băieți răi și băieți buni (mă rog, fete bune), ci ființe aflate pe poziții de forță (de care profită vrând-nevrând, mai degrabă de undeva din patologie și simț de conservare, eventual de imitație) și celelalte, peste care trece istoria în bocanci cu ținte. Cu douăzeci de ani în urmă, musulmana Amina Jusic (Carmen Ionescu) s-a iubit cu sârbul Branislav Herak (Constantin Florescu), ba așa a apărut și primul ei copil, Samira (Andreea Tănase), chiar dacă mama e singura care știe secretul. Noul comandant al lagărului, colonelul, de acum, Herak va fi evident prins între sentimentul patern și cel al datoriei, mai ales că proaspăt aflata fiică a aruncat în aer vreo șaisprezece sârbi, ceea ce tot terorism s-ar chema, cel puțin din perspectiva conaționalilor victimelor, și tot faptă eroică/necesară din cel al Samirei, ba chiar bine motivată: „Ne-ați invadat. Ne-ați umilit.” O asemenea dilemă, la care se adaugă otrăvirea colonelului de către propria fiică, nu pare a avea decât o unică soluție: moartea. De altfel, Thanatos transpare din toate gesturile „realității”, inclusiv din scenele de viol/sex, mai degrabă tragice decât abominabile. Gardienii lui Liviu Pintileasa și Cătălin Mareș e greu de zis dacă violează ori sunt violați (evident, nu de către victima sexuală musulmană, ci de, probabil, destin, în varianta ghinionului de a se fi născut în locul eronat, cu obligația de a-i urma cutumele). Mimând din nevoi conspirative ori nu, una dintre violate chiar pare a se fi îndrăgostit de violator (și reciproca e valabilă, nu în sensul psihologic al relației victimă – călău, ci al unei normalități care transpare de dincolo de obligațiile conflictului militar). La limită, violul ajunge chiar scenă autoerotică, sexuală, în defect de parteneră mai degrabă, un soi de probă extremă a chinului de a fi. Toate cele patru actrițe intră în acest joc cu o bine gândită economie (de notat același rafinament al cuplului mamă – fiică și pentru celelalte două musulmane interpretate de Ioana Repciuc și Elisabeta Râmboi). Supus aceluiași conflict interior, până și locotenentul Jovan Vlaco (Liviu Cheloiu) e un personaj tragic, ba chiar, inevitabil, cel mai încărcat energetic căci, ajuns la jumătatea ierarhiei, e copleșit de traumele venind din ambele părți, de unde și concluzia că, în stare de război, nici măcar calea de mijloc nu mai face parte din inventarul celor aurite. Pe de altă parte, zice un personaj, „e mai ușor să împarți lumea în buni și răi.” Altfel, conflictele s-ar evapora…

IMG_6232Totul, de partea aceasta a realului, este isteroid, contrafăcut până la un punct, crunt. De dincolo, din vis, de cealaltă parte a vieții (rezonanță prin stări fulgurante de fericire, prin carnavalul pe care cei în alb, cei în culori, cei de acolo îl aduc pentru a spăla concentraționarul de propria-i oroare. Fie și prin extincție. Paradoxal, se supraviețuiește din ospiciul lui de Broca), se intră în între tortura prin film, prin cinefilie din obligație, ca să zic așa, și salvarea prin carnaval, poate chiar prin renunțarea „acolo” la evangheliile specifice (teribil duetul în rugăciune Amina – Vlaco!).

Între cele două lumi, atemporal până la urmă, Soldatul purtător de colivie a porumbeilor poștași, Rege de cupă ulterior (Liviu Pintileasa), așadar rege al inimilor este statuia mobilă a candorii, speranța din urmă (schița de crucificare dinspre final e grăitoare), mesager și inițiat în egală măsură.

După heblu și la început de aplauze, scurt (cine are ochi de văzut, să vadă!), toate personajele ajunse în lumea aceea (onirică, ospicială, thanatică, ficțională… totuna) fac scurt un gest de chemare către sală. Spre deosebire de soluția retragerii din lume din finalul filmului lui de Broca, Hausvater mai oferă o șansă. Dacă are cui. Deși, după 1.11. poate că…

P.S.: Evident, moi aussi je suis Charlie.

Teatrul „Tony Bulandra” Târgoviște

„Balcanicele”, de Jules Tasca

Regia: Alexander Hausvater

Costume: Valentin Codoiu

Light design: Lucian Moga

Distribuția: Constantin Florescu, Carmen Ionescu, Liviu Cheloiu, Andreea Tănase, Cătălin Mareș, Elisabeta Râmboi, Liviu Pintileasa și Ioana Repciuc.

Print

2 Comentarii

  1. Parole 17/01/2015
  2. Alina Maer 14/03/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.