Uneori lucrurile se potrivesc de minune (cum și merită). Duminică seară, pe când centrul lumii, pe bună dreptate, se mutase la Paris (și când, în schimb, niciun viitor Coriolan Drăg… nu mai proba „statua lui Mihai Viteazul” pe la Universitate – nu degeaba ne-am făcut noi plinul la șorici, sarmale, FB & Co., pentru a ni-l mai face și la solidaritate explicit-stradală!), de la Târgoviște îi răspundea evenimentului, printr-o potrivire ținând de arealul fatumului, noua premieră a Teatrului „Tony Bulandra”, Balcanicele, în regia lui Alexander Hausvater. Inspirat, directorul M.C. Ranin a așezat la intrarea în teatru, alături de afișul spectacolului, și simbolul la zi al solidarității: „Je suis Charlie”.
Înăuntru, scena de „colț de rai” concentraționar, gândită de Zsolt Fehérvári, este îmbrăcată în structuri metalice, interdictive, în afara laturii de fundal, care culisează pentru a permite „transcenderea”/transferul în spații de alt tip decât cel al realului agresiv. Fundalul propriu-zis este ecranul pe care se vor proiecta aproape permanent mai ales scene din Regele de cupă (Le roi de coeur), celebrul film din 1966 al lui Philippe de Broca. Probabil, regizorul care este și autor al scenariului, a simțit că textului dramaturgului american Jules Tasca îi mai trebuie o dimensiune, dincolo de povestea dură a lagărului din sudul Bosniei, de prin anii 1992 – 1995, administrat de sârbi și având ca deținuți femei musulmane. Spun asta pentru cei care au uitat că războaiele din fosta Iugoslavie au fost tripartite (cel puțin interior).
Drept pentru care Hausvater, odată cu aplicația prin cazul dat plecând de la textul lui Jules Tasca, adaugă carnavalul pensionarilor ospiciului din orășelul francez, de la finalul Primului Război Mondial, tot o poveste tripartită și ea: franceză, germană și engleză. Deși când paralele, când secante, când împletite, cele două surse ale spectacolului, de altfel, absolut original, au o evoluție evidentă atât în migrarea cu dublu sens, dinspre și înspre spațiul oniric, ficțional, ospicial, cât și în crescendoul cromatic și de forme propus de Valentin Codoiu, autorul costumelor. De reținut că astfel creat contextul spațial, light designul lui Lucian Moga și mișcarea elocventă și lipsită de excese semnată de Momo Sanno trec narațiunea cu arme și bagaje din domeniul filosoficului, eticului, politicului ș.a.m.d. în cel al obiectului de artă convingător și filosofic, și etic, și politic ș.a.m.d. Și al frumosului căci, odată cu desfășurările violente (de la agresiune fizică, de la viol, de la execuție), un soi de zâmbet când blând-înțelegător, când rătăcit-aerian, un soi de voioșie pare că întâlnește divinul dincolo de evangheliile fiecărei religii, prin paradisurile jucăușe, greu de văzut din mijlocul gulagurilor.
Nu e vorbă, și din spațiul ospiciului/visului/paradisului văzută, lumea tot un soi de carnaval este, e drept mai cenușiu, mai absurd, mai puțin predispus la surâs. Nu însă și la tandrețe, accidental aceasta strecurându-se chiar și prin fisurile concentraționarului ori ale intoleranței.
Or, aici au intervenit excelent cele patru actrițe și cei patru actori. În primul rând simțind exact că în spectacolul pe care l-au ridicat nu există băieți răi și băieți buni (mă rog, fete bune), ci ființe aflate pe poziții de forță (de care profită vrând-nevrând, mai degrabă de undeva din patologie și simț de conservare, eventual de imitație) și celelalte, peste care trece istoria în bocanci cu ținte. Cu douăzeci de ani în urmă, musulmana Amina Jusic (Carmen Ionescu) s-a iubit cu sârbul Branislav Herak (Constantin Florescu), ba așa a apărut și primul ei copil, Samira (Andreea Tănase), chiar dacă mama e singura care știe secretul. Noul comandant al lagărului, colonelul, de acum, Herak va fi evident prins între sentimentul patern și cel al datoriei, mai ales că proaspăt aflata fiică a aruncat în aer vreo șaisprezece sârbi, ceea ce tot terorism s-ar chema, cel puțin din perspectiva conaționalilor victimelor, și tot faptă eroică/necesară din cel al Samirei, ba chiar bine motivată: „Ne-ați invadat. Ne-ați umilit.” O asemenea dilemă, la care se adaugă otrăvirea colonelului de către propria fiică, nu pare a avea decât o unică soluție: moartea. De altfel, Thanatos transpare din toate gesturile „realității”, inclusiv din scenele de viol/sex, mai degrabă tragice decât abominabile. Gardienii lui Liviu Pintileasa și Cătălin Mareș e greu de zis dacă violează ori sunt violați (evident, nu de către victima sexuală musulmană, ci de, probabil, destin, în varianta ghinionului de a se fi născut în locul eronat, cu obligația de a-i urma cutumele). Mimând din nevoi conspirative ori nu, una dintre violate chiar pare a se fi îndrăgostit de violator (și reciproca e valabilă, nu în sensul psihologic al relației victimă – călău, ci al unei normalități care transpare de dincolo de obligațiile conflictului militar). La limită, violul ajunge chiar scenă autoerotică, sexuală, în defect de parteneră mai degrabă, un soi de probă extremă a chinului de a fi. Toate cele patru actrițe intră în acest joc cu o bine gândită economie (de notat același rafinament al cuplului mamă – fiică și pentru celelalte două musulmane interpretate de Ioana Repciuc și Elisabeta Râmboi). Supus aceluiași conflict interior, până și locotenentul Jovan Vlaco (Liviu Cheloiu) e un personaj tragic, ba chiar, inevitabil, cel mai încărcat energetic căci, ajuns la jumătatea ierarhiei, e copleșit de traumele venind din ambele părți, de unde și concluzia că, în stare de război, nici măcar calea de mijloc nu mai face parte din inventarul celor aurite. Pe de altă parte, zice un personaj, „e mai ușor să împarți lumea în buni și răi.” Altfel, conflictele s-ar evapora…
Totul, de partea aceasta a realului, este isteroid, contrafăcut până la un punct, crunt. De dincolo, din vis, de cealaltă parte a vieții (rezonanță prin stări fulgurante de fericire, prin carnavalul pe care cei în alb, cei în culori, cei de acolo îl aduc pentru a spăla concentraționarul de propria-i oroare. Fie și prin extincție. Paradoxal, se supraviețuiește din ospiciul lui de Broca), se intră în între tortura prin film, prin cinefilie din obligație, ca să zic așa, și salvarea prin carnaval, poate chiar prin renunțarea „acolo” la evangheliile specifice (teribil duetul în rugăciune Amina – Vlaco!).
Între cele două lumi, atemporal până la urmă, Soldatul purtător de colivie a porumbeilor poștași, Rege de cupă ulterior (Liviu Pintileasa), așadar rege al inimilor este statuia mobilă a candorii, speranța din urmă (schița de crucificare dinspre final e grăitoare), mesager și inițiat în egală măsură.
După heblu și la început de aplauze, scurt (cine are ochi de văzut, să vadă!), toate personajele ajunse în lumea aceea (onirică, ospicială, thanatică, ficțională… totuna) fac scurt un gest de chemare către sală. Spre deosebire de soluția retragerii din lume din finalul filmului lui de Broca, Hausvater mai oferă o șansă. Dacă are cui. Deși, după 1.11. poate că…
P.S.: Evident, moi aussi je suis Charlie.
Teatrul „Tony Bulandra” Târgoviște
„Balcanicele”, de Jules Tasca
Regia: Alexander Hausvater
Costume: Valentin Codoiu
Light design: Lucian Moga
Distribuția: Constantin Florescu, Carmen Ionescu, Liviu Cheloiu, Andreea Tănase, Cătălin Mareș, Elisabeta Râmboi, Liviu Pintileasa și Ioana Repciuc.
Un cronicar slab scrie o cronica slaba, umflata cu pompa, despre un spectacol desuet, strident si isteric, marca Hausvater.
BALCANICELE
-impresii de spectator-
In cartile de istorie ale copiilor mei mei nu scrie nimic despre razboiul sarbo-bosniac din anii 90. Nici mass media nu e darnica in comentarii pe acest subiect. Drame reale, petrecute aproape de noi si contemporane noua au fost ascunse de lumea internationala, dar si de comunitatea musulmana victima.Un program inuman si dezgustator ce prevedea cresterea numarului de sarbi in teritoriu bosniac, prin violari in masa de catre soldatii sarbi , provocand sarcini femeilor musulmane, pare incompatibil cu timpul nostru, in care umanismul, principiile democratice sunt deseori doar vorbe.
De aici importanta unor spectacole document, cum ar fi „No Man’s Land”de la Teatrul National Bucuresti si „Balcanicele ”, montat la Teatrul Tony Bulandra Targoviste. Ultimul pare a fi o Carte a Soaptelor pentru poporul bosniac, dand cu violenta deoparte valul tacerii ce inconjura acest episod de istorie contemporana.
Si nu intamplator regizorul Balcanicelor este controversatul Alexander Hausvater . Intalnirea mea ca spectator cu universul lui Hausvater s-a petrecut in anii 90 la Teatrul Odeon . Nu mai imi amintesc exact subiectul din„ Au pus catuse florilor”, ci doar starile mele de uimire, revolta, angoasa, precum si imaginile trupurilor nude faramitate de tortura.Poate de aceea Balcanicele m-a proiectat intr-un spatiu atemporal, intr-un razboi dintotdeauna inceput si care nu se sfarseste niciodata.
Piesa are la baza textul „The Balkan Women” al dramaturgului Jules Tasca si filmul „Le Roi du Coeur”, regizat de Philippe de Broca în anul 1966. Un mod inedit al lui Alexander Hausvater de a impleti cele doua arte vizuale, potetandu-le, transferand sensuri si simboluri de la film catre teatru si invers. Astfel regizorul isi implineste crezul de a face din teatru un motor al schimbarii interioare. . „Teatrul (afirma Hausvater)este un experiment mereu aplicat, mereu reînnoit. Teatrul nu este despre răspunsuri. În momentul în care aș simți că am găsit toate răspunsurile la întrebările mele, aș renunța la această meserie, pe loc. Teatrul este despre a pune întrebările potrivite, despre a comunica în așa fel cu spectatorul – nu consider că „public” este un termen potrivit, fiindcă implică pasivitate – încât acesta să-și asume o dilemă, să plece schimbat. ”
La Teatrul „Tony Bulandra“ din Târgovişte, regizorul reia tema razboiului, de data asta razboiul sarbo bosniac, punand accent pe implicarea femeilor. Un depozit de munitii este aruncat in aer, mor 16 soldati sarbi, prezumtivele autoare ale atacului mama si fiica sunt inchise intr-un lagar unde sunt torturate psihic si fizic, alaturi de alte detinute. Lagarul este un spatiu al terorii, unde nimeni nu doarme, alarma urla ascutit, reflectorul se invarteste amenintator orbind personajele si publicul. Femeilor li se proiectează filme comice non-stop, sunt obligate sa joace scene din film, violurile fac parte din programul zilnic, iar in pauze sunt fortate sa se roage crestineste. Grotescul absurd razbate din proiectiile filmului proiectat in fundal. Cu cat scenele sunt mai naive si mai comice in lumea imaginara, cu atat infernul mai aproape si mai real. Soldatii sarbi ridica cinismul si cruzimea la rang de Decalog, dar si in tabara victimelor procesul dezumanizarii este ireversibil.
Daca exista un personaj principa in acesta piesa, atunci acela este durerea.
Nu avem invinsi-invingatori. Numai in cartile de istorie propagandiste sunt astfel de reduceri schematice. Lumea femelior musulmane, incarcerate intr-un spatiu cusca intre garduri, grilaje si sarma ghimpata este la o prima vedere cea a victimelor. Violate sisematic, umilite, torturate, ucise pe rand, femeile musulmane isi pastreaza puritatea sufleteasca si mai ales forta de a rezista. In tabara celor puternici, barbatii sarbi se impun doar prin forta fizica brutala si prin arme. Sugestiva scena violului multiplu in care soldatul sarb cerseste parca o urma de tandrete de la trupurile inerte, vlaguite, mase de carne translucida .
„Ne-aţi invadat, ne-aţi umilit!“, strigă Samira comandantului .
„Şaisprezece soldaţi sârbi au fost făcuţi scrum. Nu ai cum să-i identifici“ ,urla comandantul catre femeile musulmane. Din aceste doua cumplite adevaruri durerea razbate si nimeni nu intelege de ce a inceput acest razboi intre oameni care intr-o tinerete parca inexistenta stiau sa se iubeasca. Si ce fac Dumnezeii acestor oameni de indura asemenea fapte? Pe rand personajele rostesc rugaciuni din Coran si Biblie in extaz, in vaiet, in nebunie, dar toate rugile se izbesc parca de peretii fara iesire. Allah si Dumnezeu si-au dat mana intru parasirea credinciosilor lor. Cerul nu se vede. Cerul nu exista.
Hausvater reuseste sa ridice nu doar nivelul ideatic al piesei, ci si pe cel al performanţei actoriceşti. Fiecare rol este slefuit, are individualitate proprie, dar se integreaza intr-o creatie colectiva de mare forta.
Andreea Tănase, nu intamplator nominalizata UNITER pentru debut interpreteaza o tânără musulmana plina de vitalitate, razvratita, cu un profund simt al dreptatii, maturizata brutal si nedrept.
Liviu Pintileasa penduleaza intre soldatul sarb abrutizat, dezumanizat si violent si regele abulic din ospiciu.
Constantin Florescu colonelul, profesor universitar de istorie în viaţa civilă, este cel ce sintetizeaza mesajul absurd al razboiului „Războiul e politică. Nu se va termina până când nu mor toţi musulmanii şi toţi sârbii “si care constata amar ca lectiile istoriei nu folosesc nimanui.
Liviu Cheloiu incearca sa pastreze ordinea in haos, dar sfarseste victima a propriei lumi pe care vrea sa o conserve. Personajul mi-a amintit de Hanna, eroina din Cititorul lui Bernhard Schlink, ambii victime abrutizate sub imperiul datoriei
Finalul aduce moarte si sfaramarea psihică in ambele tabere. Nebunia, jocul, reveria, visul nu salveaza pe nimeni. In final, toti vor imbraca albele camasi de ospiciu, izolandu-se de lumea reala si de propria lor constiinta. „Un spectacol nu poate să fie bun sau rău, este o experienţă de care ne amintim sau nu. Nu vreau aplauze. Vreau ca spectatorii să reacționeze mai profund, să-și dorească să schimbe ceva la ei, la relațiile lor, la viața lor.”declara regizorul intr-un interviu. Nici nu ai putea sa aplauzi dupa un asemenea spectacol. Incepi sa simti durerea , nelinistile te cuprind si devii cel mai fericit om din lume cand, afara, zaresti cerul.
Alina Maer, Ploiesti