„Prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama… Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi” – astfel îşi începea Aniţa Nandriş-Cudla „Amintirile din viaţă”. Un manuscris zguduitor despre Gulagul sovietic, nu „literatura de sertar” a unui intelectual, ci mărturia unei ţărănci din nordul Bucovinei, abia ştiutoare de carte, dar înzestrată cu un extraordinar har al povestirii. O româncă ridicată de KGB într-un miez de noapte a anului 1941, din casa ei, împreună cu cei trei copii minori, separată de soţ şi mamă. Fără a fi vinovată şi fără a fi judecată, a fost deportată dincolo de Cercul Polar, într-o Siberie sălbatică, unde luptă 20 de ani pentru supravieţuire. Condiţiile infernale de muncă, foamea, frigul, bolile, frica nu au doborât-o. Dragostea infinită pentru copiii săi şi credinţa în Dumnezeu au învins toate nenorocirile. S-au întors cu toţii în Bucovina natală pe 13 iunie 1961, după exact două decenii de la acea noapte. Memoriile ei – sub forma unui manuscris de 360 de pagini – au fost încredinţate unui nepot de-al său, care, cu frica în sân le-a trecut graniţa în România anilor ‘80. Cu sentimentul din ce în ce mai rar al datoriei împlinite, Aniţa Nandriş-Cudla s-a stins din viaţă în 1986. Mult mai târziu, în 1991, „Amintirile din viaţă” au fost publicate de Editura Humanitas, sub titlul „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”. De atunci, cartea se tot reeditează…
Dacă nu ar fi vorba de evenimente istorice, atât de dureros reale, povestea ar putea părea una fantastică, precum un scenariu de film. Cum, la fel de „suprarealist” poate părea şi demersul Teatrului Naţional din Bucureşti de a produce – acum şi aici – un spectacol inspirat de această carte. Acum, într-un secol guvernat de oameni fără memorie şi conştiinţă istorică, când pare mult mai la îndemână să alungăm trecutul, să nu-i mai recunoaştem dreptatea. Aici, într-o ţară şi o capitală, unde până şi oamenii educaţi (cu precădere cei tineri) suferă de o incredibilă ignoranţă istorică. Or, dacă trecutul e respins, acesta va reveni iremediabil, într-un fel sau altul. Dacă nu i se recunoaşte dreptatea, se va întoarce să şi-o ceară. Faptul (deloc nou) a fost înţeles de Naţionalul bucureştean, care derulează – sub egida Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” – programul „Procesul comunismului prin teatru”. În cadrul aceastuia, la început de an 2015, a avut loc premiera monologului dramatic „20 de ani în Siberia”, cu Amalia Ciolan în rolul Aniţei, sprijinită în demersul ei de regizorul Sorin Misirianţu.
Adaptarea dramatică respectă esenţa originalului: lupta pentru supravieţuire a unei femei aproape lipsită de educaţia şcolii (avea 3 clase primare), dar dotată cu o inteligenţă şi o rezistenţă morală de excepţie, cu o putere de sacrificiu şi un simţ de răspundere mai presus de limitele credibilului. Ignorând total evenimentele istorico-politice din jurul său, Aniţa este profund ataşată de „locul” ei, ce reprezintă identitatea sa, indiferent de stăpânire. Cu greu mai conştientizăm azi că Bucovina de Nord, locul de origine al Aniţei, „a fost, prin vrerea sorţii, obiect de ruşinoasă târguială pentru trei imperii: otoman, austro-ungar şi sovietic”. Nici astăzi „leagănul Moldovei” nu aparţine României. Pentru un public neavizat sau foarte tânăr, motivele deportării în Siberia nu sunt deloc clare, în schimb, dramatizarea favorizează cheia generalizatoare a lecturii. Aniţa este femeia-mamă, Aniţa a crezut în familie şi în Dumnezeu. Chiar dacă uneori discursul trădează forma originală – plină de farmec şi naturaleţe –, alunecând în tezism, adaptarea respectă conţinutul, evitând tentaţia naţionalismului, a interpretării patriotarde. În plus, pentru economia spectacolului, se renunţă la o mulţime de detalii care ar fi făcut povestea mai lesne de înţeles şi, în ziua de astăzi, mai credibilă. Micile „secrete” învăţate de la eschimoşii cu care Aniţa a convieţuit sau evoluţia birocratic-organizatorică a lagărelor ce deveniseră localităţi cu regim special. Greu de adus la viaţă uriaşa făptură a personajului într-o singură oră de spectacol…
Amalia Ciolan, însă, izbuteşte. După mai bine de douăzeci de ani pe scena Naţionalului, poate că era momentul ca actriţa să se confrunte cu o astfel de partitură. I-a stat alături, neîncetat şi neîndoios, sufletul Aniţei, care se cerea recompus din frânturi de viaţă. Cu dramatism echilibrat, fără a cădea în păcatul melodramei, cu gestul şi lacrima ţinute în frâu, Amalia Ciolan convinge. Ne convinge de încercările aproape inumane prin care a trecut personajul (chiar şi fără detaliile concrete de poveste, care ar fi confirmat grozăvia), ne convinge de credinţa acesteia, reperul spiritual care i-a dat forţa de a învinge, de a-şi îndeplini menirea. Uneori, personalitatea artistică a Amaliei se impune în faţa Aniţei, dar, la rândul său, actriţa îşi duce la capăt misiunea.
Sprijinul regizorului Sorin Misirianţu se regăseşte şi în scenografia spectacolului – simplă, dar expresivă prin sugestie: cubul negru al scenei, spotul de urmărire, valiza din mâna personajului, sârma ghimpată, proiecţiile video din fundal. Lanul şi cerul senin al Raiului de acasă – în contrast cu focul şi fumul iadului din Siberia. Sau pasărea prinsă în laţ, agăţându-se cu ghearele, ca şi Aniţa, de un destin… Şi muzici repetitive, dătătoare de fiori.
Programat cu mare curaj sâmbăta seara, în centrul unei capitale pline de contradicţii, spectacolul „20 de ani în Siberia” răspunde unei mai vechi ziceri: „Teatrul este literatura celor care nu ştiu să citească”. Povestea Aniţei Nandriş-Cudla trebuia împărtăşită, mai presus de manuscrisul devenit carte. „Aciastă dragoste şi iubire de familie ni-a dat putere în toate greutăţile şi am putut rezista şi ni-am sălvat viaţa” – sunt cuvintele cu care se încheie amintirile sale. Poate aceasta e şi calea noastră de a ne salva.
Teatrul Național „I.L. Caragiale” București
„20 de ani în Siberia”, după Anița Nandriș-Cudla
Interpretează: Amalia Ciolan
Adaptarea, regia şi scenografia: Sorin Misirianțu
Sunet: Octavian Vasile
Light design: Bogdan Gheorghiu, Cristian Simon
Foto Florin Ghioca
Print