E decembrie și s-au aprins luminițele în orașe. Atmosferă obișnuită de sfârșit de an. Televiziunile, așa cum sunt ele în goană după senzațional, fac pregătiri pentru emisiuni speciale. Până și sărmanele noastre ziare dau semne că e nevoie de rememorare, chestionare, bilanț. Se anunță și câteva volume despre momentul Decembrie 1989, revoluționari și teme conexe.
Da, au trecut 25 de ani din acel sfârșit de an în care au murit oameni pentru ca noi să fim liberi. Au trecut 25 de ani de libertate necesară, 25 de ani dintr-o viață nouă, care ajunge la o bizară maturitate. Se va vorbi în spațiul public despre acest chinuit și ezitant sfert de secol, se vor face rememorări și comemorări, se vor auzi voci de toate felurile, probabil, se vor pune multe întrebări și se vor da puține răspunsuri. E în firea lucrurilor.
În firea lucrurilor ar fi și o investigare a celor 25 de ani de teatru postdecembrist. Până acum însă, nu știu să se fi anunțat vreun proiect, mic sau mare, în acest sens. E prea devreme pentru teatru, alte instituții de stat din domeniu sau asociații culturale să propună așa ceva? La 25 de ani de la Revoluția din 1989, nu avem timp de dezbateri despre ce a făcut teatrul românesc în acest timp sau poate nu vedem utilitatea unei asemenea inițiative?
În așteptarea răspunsurilor, inutil și redundant să pledăm pentru validitatea separației teatru în România comunistă – teatru în România postdecembristă. Ea e vizibilă și palpabilă, discutată în câteva volume (care tratează îndeosebi cenzura), la câteva dezbateri ocazionate de unele spectacole, asimilată pe ici, pe colo, în discursuri. Este acum, un posibil moment al adevărului. Decembrie 2014 – și teatrul se poate opri din goană să-și pună oglinda-n față și să vadă cum arată. Și-ar vedea împlinirile și eșecurile și, dincolo de ele, mai important, s-ar gândi la un drum, care este, într-adevăr, mai important decât destinația.
De ce n-o face? Pentru că (încă) nu avem cultura reflecției într-un cadru specific? Pentru că avem memorie scurtă și inconsistentă? Și, cumva, pentru că suntem mult prea preocupați de un prezent pe care nu-l înțelegem, pentru că nu-l privim în legăturile lui puternice cu trecutul și, deopotrivă, în perspectiva viitorului? Întrebări, desigur, pe care le poate pune oricine. Când vine însă vorba de răspunsuri, rămânem codași. Unde era teatrul românesc în 1989 și unde a ajuns în 2014? Ce a lăsat în urmă și ce a construit? Ce a pierdut și ce a câștigat? Pe scurt, ce a însemnat libertatea postdecembristă pentru creatorii de teatru și pentru teatrul de la noi? La ce schimbări sunt restanțe și cum s-ar putea face ele?
Sunt întrebări la care acum, în jurul unui cifre rotunde, s-ar putea oferi încercări de răspunsuri. Ca să mergi mai departe, trebuie să știi de unde vii și unde ești. O cartografiere a acestui ținut care atrage din ce în ce mai multe energii, care-și joacă rolul important în societate (important era și înainte de 1989, dar în alt sens – iată o ideea importantă ce se cere discutată), ar putea aduce un licăr de lumină într-o semiobscuritate care ascunde destule rele. Unde e breasla care arată cu degetul la degringolada valorilor? După 25 de ani de libertate neaoșă, ar fi bună o privire în oglindă, câteva constatări și apoi fapte pentru schimbare. E timpul. Și, poate, adevărul (configurat din adevăruri, evident) ar fi un bun început. Pentru inițiative concrete, punctuale, care să schimbe „sistemul” pe care se dă vina când nu merg diverse în domeniu.
Print