În cartea sa, Actorul şi ţinta, Declan Donnellan afirmă că adevăratul conflict, motorul existenţei noastre cotidiene şi, implicit, catalizatorul creaţiei teatrale, este făcut din “perechi inconfortabile de posibilităţi”, nu din certitudini, nu din răspunsuri unice – limitative şi sabotoare ale libertăţii interioare.
Astfel, nu e vorba despre o alegere, ci despre o realitate: “a fi şi a nu fi”, deopotrivă, cu forţă egală, asumându-ţi identitatea, dar fiind mereu conştient de puterea (sensibil egală) inversă a anti-identităţii (aşa cum o numeşte regizorul britanic), gata oricând să te facă să acţionezi, la rândul ei.
Regulile lui Donnellan privind mizele unui actor pe scenă nu respectă rigorile teoretice ale unui curs de arta actorului, pentru că nu-şi propune să dezvăluie misterul jocului, ci pragmatismul blocajelor apărute uneori la actori, precum şi mijloacele prin care aceste blocaje pot fi depăşite. Într-un fel, este un manual de self-help, nu doar pentru artişti, ci pentru toţi aceia ce sunt talentaţi, liberi şi unici fără să-şi dea seama de potenţialul imens ce zace latent în ei, pentru că, inconştient, blochează căile de acces al luminii. Şi nu fac asta singuri, ci cu ajutorul de nădejde al Fricii, care se asociază, în strategia ei genială de asuprire şi oprimare, cu doi prieteni din timpurile fictive pe care ea însăşi le inventează: Culpabilitatea (din trecut) şi Anxietatea (din viitor). Acest trio distructiv ne amorţeşte simţurile şi ne face incapabili să acţionăm, în singurul timp real, cel prezent, pentru că instrumentele lor de manifestare: reproşul, datoria şi pedeapsa, anulează libertatea. Mai ales pe scenă, teama de eşecul pe care îl poţi vizualiza şi teoretiza este paralizantă, obturând circulaţia naturală şi neîngrădită a talentului.
Nici o regulă de actorie nu este valabilă câtă vreme nu funcţionează pe scenă. De aceea am fost curioasă să aflu în ce măsura cele şase alegeri dificile pentru un actor, pe care le prezintă Declan Donnellan, se pot aplica jocului inteligent, subtil şi straniu al lui Lars Eidinger – Hamlet, în regia lui Thomas Ostermeier, în spectacolul prezentat de Teatrul Schaubüne, din Berlin, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare, din acest an.
În primul rând, dificila alegere dintre concentrare şi atenţie. Lars Eidinger alege să fie atent la ce se întâmplă cu sine, dar mai ales, la ce se întâmplă cu sine în relaţie cu alţii, în relaţie cu motivaţia acţiunilor sale, dar şi să menţină o distanţă faţă de sine şi de personajul său. Concentrarea presupune interiorizare, pe când atenţia presupune a vedea cu adevărat ce se întâmplă şi ce stă între tine şi ţinta acţiunilor tale. Prinţul Danemarcei, aşa cum e văzut de Eidinger, are toate simţurile ascuţite, se ciocneşte cu lumea ce-l înconjoară, dar îşi observă şi cunoaşte îndeaproape cicatricile, îşi controlează nebunia şi o pune să dea reprezentaţii în faţa celor de la curte, dar ştie că sângele curge dintr-o cutie de suc de roşii şi că regii Danemarcei sunt feţe ale aceleiaşi monede. Nu are certitudini, dar are încredere că ancora aruncată din nava lui ce se clatină pe ape învolburate în sufletele celor ce nu se îndoiesc (încă) va rezista.
Eidinger strigă, urlă, se tăvăleşte pe jos, se mânjeşte cu ţărână, este regină-vampă, călător de croazieră, DJ şi maestru de ceremonii (în realitate, el chiar este şi muzician şi organizează serile de Autistic Disco la Schaubühne Nachtcafé), preot, iubit, fiu, detectiv, criminal şi spadasin, şi face toate lucrurile astea cu ostentaţie, de parcă ne strigă: “Priviţi-mă! Cine sunt, de fapt?”. Teatrul are obsesia revoltaţilor, spune Donnellan, iar teatrul lui Ostermeier are şi voluptatea întrebărilor. De aceea avem libertatea de a-l vedea pe Hamlet în feluri diferite, pentru că Lars Eidinger are, la rândul lui, libertatea de a căuta, nu de a arăta, de a vedea, nu de a reprezenta. El este în căutarea a ceva ce aşteaptă să fie descoperit, iar noi îi suntem martori implicaţi, pentru că toţi avem, în aceeaşi măsură, potenţial de infractor şi de victimă, de actor şi de spectator. Nu creează un rol, ci are curiozitatea de a căuta soluţiile unor situaţii, în care personajul său este implicat, de a le descoperi, de a le intui, de a le întrezări printre pânzele de păianjen ce-i blochează vederea. Şi face asta fără a forţa originalitatea, fără a o struni, ci raportându-se la lucrurile simple pe care le vede la personajul său, reuşeşte să fie unic în chip firesc, fără artificii, manierisme şi stridenţe (inutile).
Tot Declan Donnellan afirmă că “bizareriile noastre valorează mai mult decât normalitatea”, pentru că normalitatea nivelează, uniformizează, aşează în tipar şi etichetează, în vreme de ciudăţeniile ne fac unici. Din punctul acesta de vedere, universul fictiv pe care Eidinger i-l creează lui Hamlet este inestimabil şi are toate coordonatele haosului, pentru că este un univers al incertitudinii şi al căutării. Hamlet trăieşte (nu este creat), este liber şi dependent de cei din jur, nu este un spot publicitar pentru revoltaţi sau neadaptaţi; este viu şi se îndoieşte de sine, dar nu se îndoieşte de scopul acţiunilor sale. Îşi va răzbuna tatăl, dar ce l-ar împiedica să se distreze puţin pe seama măştilor din jur?
Eidinger ia gândurile tranchilizate, sedate, refulate, şi le trânteşte de pământ, ni le aruncă în faţă şi ne cere să ne răfuim cu ele, ceea ce, în scaunul confortabil de la teatru pare mai uşor de conceput decât în singurătatea propriei noastre locuinţe, unde o conştiinţă înfometată stă la pândă, în aşteptarea prăzii. Joacă fiecare situaţie cu miza dublă a ceea ce ar putea pierde şi ceea ce ar putea câştiga. De aceea, explică Donnellan, cerem teatrului să ne ofere situaţii extrem, periculoase, să ne vândă iluziile unei lupte pe care noi înşişi n-am putea să o purtăm, în viaţa reală, din laşitate, neîncredere şi nesiguranţă – toate controlate de Frică şi agentul ei dublu – bunul-simţ (ce poate fi distructiv din punctul de vedere al libertăţii artistice).
Hamlet nu ştie cum se va termina scena în care tocmai apare, dar Lars Eidinger ştie şi construieşte situaţiile, astfel încât totul să pară spontan şi neaşteptat, pentru că reprezentaţia este unică şi irepetabilă, în vreme ce munca actorului (cu sine însuşi, dar în relaţie cu motivaţia sa) trebuie să fie una invizibilă pe scenă, să se ascundă în spatele personajului. Cu siguranţă că perechile de alegeri ale lui Declan Donnellan pot fi identificate la fiecare dintre actorii din distribuţia spectacolului regizat de Ostermeier, pentru că, între: “concentrare şi atenţie”, “certitudine sau încredere”, “independenţă sau libertate”, “a arăta sau a vedea”, “creativitate sau curiozitate”, “originalitate sau unicitate”, “provocare sau viaţă” – au fost cu toţii obligaţi să aleagă. Aşa cum şi eu am avut libertatea de a-l alege pe Eidinger, al cărui joc este la fel de misterios ca însăşi esenţa teatrului şi care ne-a spus atât de spectaculos, de fermecător şi de grotesc (uneori) o poveste despre noi.
Print
Foarte frumoasa cronica!