Greu ajungi la Festivalul de la Sibiu, greu îţi vine să pleci. Pentru că timp de zece zile eşti mai liber decât la tine acasă. Pornind de la ecuaţia „zi = noapte“ (care nu este totuna cu definiţia echinocţiului de primăvară – „ziua egală cu noaptea“), asta înseamnă că, zi sau noapte, ai treabă. Începi ziua la primul ciripit al păsărelelor şi o termini tot atunci, conform sentinţei „Ziua (subliniez) are 24 de ore“. Ei bine, acum am avut ocazia să experimentăm acest adevăr ştiinţific. O conferinţă, două, la, după sau în loc de micul dejun. O lectură-pusă-în-spectacol la amiază. Prânzul este singurul care are în componenţă mâncare. Dar nu-i nimic – cina este „multiplă“. În această epopee, apar şi adjuvanţi, unul dintre cei mai importanţi fiind Pietonala principală „Nicolae Bălcescu“, un fel de drum universal. De aici, dacă te răsuceşti la stânga, la dreapta, înainte sau înapoi, te faci dintr-o dată uşor şi ajungi oriunde vrei.
În loc de prolog. Cum mergi pe pietonală, se face în jurul tău o fortăreaţă de oameni şi te întrebi ce se întâmplă. În prima versiune, se aud cimpoaie; altădată, tobe, altădată trompete, altădată toate la un loc. Te strecori din aglomeraţia de siluete, costume fistichii, instrumente muzicale bizare împodobite cu ustensile de gătit, cupidoni bătrâni care ţopăie sub copertina unei terase, apoi te strecori printre trompetele care cântă suite pe catalige şi intri ajungi în răcoarea librăriei.
Începe după-amiaza scurtă. După 5 secunde se aude o voce care dă indicaţii regizorale. Te gândeşti să le urmezi, eziţi, apoi se aud alte voci. Personajele sunt deja în acţiune. Cobori scările care te duc spre subsolul cu rafturi pline de cărţi. Îi descoperi stând la masă şi citind de pe foi replicile care mai devreme te-au făcut să tresari. Nu e doar o lectură, este un spectacol. În faţa lor, spectatorii ascultă cuminţi şi îşi rezervă satisfacţia de a crea singuri, în minte, o parte din scenariul vizual. De restul se ocupă regizorul, tânărul şi promiţătorul Bogdan Sărătean, care a dat un plus de suculenţă textelor prezentate în cele opt zile. Songuri à la Brecht, halate de baie, ligheane cu spumă, o grămadă de delicii vizuale, atipice unui spectacol-lectură.
După-amiaza-seară. Ieşi din bulă şi ajungi din nou pe pietonală. Răsufli uşurat când descoperi că ai ratat – la sprânceană – ploaia de vară a zilei. O altă fanfară veselă te conduce mai departe spre după-amiaza lungă. Agăţi, în treacăt fie spus, un sandviş mare cât să-ţi ajungă până după miezul nopţii şi sorbi repede-repede cafeaua care nu-l va lăsa pe Ene să treacă mai departe de gene, cel puţin până la 6 dimineaţa. Dar până atunci e drum lung. Sunt câteva spectacole de prins. Ultimul începe la 23 sau la 24. Circ, dans, muzică, teatru. Vei ajunge să le vezi la toate. Pietonala face ca toate drumurile să fie mai scurte, combustibil ai suficient, aşa că nu mai stai. În festival, ordinea lucrurilor e cu totul alta: faci, mergi, alergi, verbe active. N-ai timp să meditezi, asta faci în după-amiaza scurtă. Toate la timpul lor. Aşadar, din nou, slalom printre plimbăreţii de pe pietonală. Îngheţata îţi face iarăşi cu ochiul din vitrină, nu poţi să te faci că n-o vezi, altminteri îţi va ieşi din nou în cale, vor urma alte trei încercări, aşa că mai bine încetineşti: o îngheţată bună este preludiul ideal pentru orice tip de spectacol, mai ales când urmează să vezi unul care durează patru ore.
Seara iese. Intră noaptea, cu trena ei kilometrică
Ceea ce se întâmpla de obicei în acest timp al zilei este greu de povestit. Îmi amintesc, acum, când tot ce am văzut aici n-a apucat încă să se aştearnă frumos în sertăraşe, pân; la anu’, îmi amintesc următoarele: am leşinat „stratificat“ la Divina Comedie, l-am văzut pe celebrul Edmund Kean în glorie, m-am electrizat cu muzică Klezmer, am văzut păpuşi dansând cu moartea într-un spectacol psihedelic, am văzut actori români jucând teatru japonez, am văzut No şi Kabuki mixate în Cetatea Cisnădioara, am văzut trei clovni fericiţi, am văzut mulţi oameni bucurându-se, m-am văzut pe mine ca niciodată – plină de energie, umblând de la un spectacol la altul, printre casele şi clădirile colorate care par de turtă dulce.
Epilog sentimental. Soarele şi luna au acceptat să facă schimb de măşti. Luna a fost atât de drăguţă, încât a acceptat un rol secundar. Cu toate astea, soarele a refuzat să-şi asume rolul principal. S-a gândit, probabil, că-şi va putea arăta mai bine recunoştinţa faţă de colega lui de scenă dacă va apărea doar la aplauze, în ultima zi a Festivalului. Merită mulţumiri fiindcă m-a făcut să cred, pentru zece zile, că ziua nu s-a terminat încă.