A interpreta – Interpretare – Interpret

 Se dau următoarele date ale problemei:

1. Radu Gheorghe – un actor unicat în originalitatea sa, de care ne este mai tot timpul dor… Fie că l-am văzut în filme sau la televizor, fie pe scena Teatrului Naţional, în varii decenii ale secolului trecut sau prezent (“Fata din Andros” şi “Harap-Alb” în anii ’70, “Ucenicul vrăjitor” şi “Omul-orchestră” în anii ’80 – ’90, “Ludwig, Nicolo şi Jo” şi “Inimă de câine” după 2000) sau în alte săli de spectacol alături de vreo orchestră filarmonică, fie că l-am văzut într-un aşa-zis “spaţiu neconvenţional” făcând stand-up comedy, pantomimă sau pur şi simplu cântând, parcă niciodată nu ne-am bucurat suficient de el.

Şi de ceea ce poate să dăruiască pe scenă. Poate şi pentru că întotdeauna ai senzaţia că ar fi putut să-ţi dea mai mult, dar a păstrat ceva şi pentru data viitoare. De aceea, orice întâlnire cu Radu Gheorghe e plină de surprize…

2. Teatrul Mic – o instituţie celebră prin spectacolele şi personalităţile care i-au scris istoria. Sau, pentru cei (foarte) tineri, măcar prin pozele cu interminabile cozi la casa de bilete – de neratat în orice antologie fotografică dedicată nostalgicilor bucureşteni (de obicei în PowerPoint, varianta net).

3. “Interpretul” – o piesă franţuzească de Tristan Bernard, presupus bulevardieră, despre care aflăm că a fost tradusă de maestrul Radu Beligan cu douăzeci de ani în urmă, dar de-abia în 2009 i-a venit sorocul să fie “înmuzicalizată şi adaptată pentru mai puţini actori decât roluri” – de către însuşi Radu Gheorghe, responsabil cu regia, decorul şi coloana sonoră. Găzduit iniţial de Teatrul Foarte Mic şi apoi întrerupt odată cu lucrările la sală, spectacolul a revenit de curând pe scena de la Mic.

4. Anca Sigartău – o altă actriţă de care ne e dor, artist original, cu serioasă pregătire muzicală, dar şi cu un farmec personal de neegalat. Ne e dor de ingenuitatea sa ce nu ţine cont de vârstă şi de roluri precum Puck în “Visul unei nopţi de vară”, sau “Irina” din “Trei surori”, sau multe altele de la Teatrul Bulandra…

5. Mihai Bisericanu – la rândul său, un actor cu har aparte, dar şi cu studii muzicale temeinice, toate regăsite în rolurile de la Bulandra, Comedie, Opera Naţională sau Teatrul de Operetă din Bucureşti, profesor şi doctorand la UNATC.

6. un public cu aşteptări…

Acestea fiind datele problemei, se cere: o comedie muzicală care să mulţumească / satisfacă acest public. Simplu, nu?!

De aici, însă, ecuaţia devine una cu două sau chiar mai multe necunoscute. Pentru că nu vorbim niciodată de “public”, ci de “publicuri”, ale căror aşteptări vor fi întotdeauna diferite, în funcţie de o sumă de criterii. Despre acestea, însă, am mai scris într-un articol precedent, pe când mă lamentam că teatrele nu încearcă mai serios a-şi afla “profilul consumatorului”… În cazul de faţă, publicul avizat cu datele de mai sus a primit la schimb o comedie scrisă în 1899 (“L’anglais tel qu’on le parle” – un soi de “Engleza… atât cât se vorbeşte”), adaptată însă realităţilor curente – la nivel temporal, geografic, spaţial. Bazată pe un imbroglio, o confuzie între sensurile cuvântului “interpret”, piesa dezvoltă o serie de situaţii comice materializate în elemente de teatru “clasic”, musical şi stand-up comedy. Cu multă interactivitate, aşadar, verbală şi fizică, pe cât permite sala Teatrului Mic. De neaşteptat, însă, pentru Teatrul Mic…

Practic, toată lumea cântă, râde şi dansează. Cântul se sprijină pe o coloană sonoră eterogenă, alcătuită nu numai din “potpuriuri de şlagăre”, ci şi din alte piese muzicale cu pretenţii de balade emoţionante (în consens sau în conflict cu versurile – de la caz la caz). În plus, Radu Gheorghe nu pierde prilejul de a-şi etala măiestria de instrumentist (din pacate – doar la vioară în acest spectacol) într-un colaj de hit-uri americane. Râsul variază şi el – de la umorul simplu până la timide încercări de satiră socială, trecând prin nelipsitele glume cu substrat sexual, iar dansul ne poartă de la vals până la îndrăcitele ritmuri scoţiene. Celor trei protagonişti deja menţionaţi li se adaugă în distribuţie tânăra actriţă Georgeta Ciocârlan, cunoscută, poate, din  momentele de stand-up comedy din Clubul “La Scena” sau din spectacolul itinerant “Ludwig, Nicolo & Jo” (alături de aceiaşi Radu Gheorghe şi Mihai Bisericanu).

Suficiente elemente, aşadar, pentru a satisface publicul. Care, ce-i drept, pare mulţumit, dacă e să judecăm după aplauze. Cel puţin în categoriile sale ce au participat interactiv la spectacol: un copil, o bunică, un domn serios, o blondă. Nu ştiu dacă este vorba despre un “eşantion reprezentativ”, dar, luat ca atare, cerinţa pare să fi fost îndeplinită. Revenind, însă, la datele iniţiale ale problemei s-ar putea ca aşteptările celuilalt public să nu îşi fi găsit rezolvarea. “Oare spectatorii vor învăţa ceva din această comedie muzicală?” se întreabă (vag retoric) Radu Gheorghe. Oare cititorii şi oamenii de teatru încă mai aşteaptă critică? Nu sunt convinsă, dar îmi fac datoria să anunţ onor-consumatorii: aceasta a fost o cronică. Precum rezolvarea unei probleme de matematică. De critică suntem buni cu toţii…