La Teatrul Naţional din Timişoara a avut loc pe 20 septembrie premiera spectacolului „Maria de Buenos Aires” pe muzica lui Astor Piazzolla şi libretul lui Horacio Ferrer, pus în scenă de regizoarea Ada Lupu, care este şi directoarea teatrului. Este unul dintre managerii foarte activi în sistemul teatral din România, care în timpul mandatului de la Timişoara a reuşit să recupereze două clădiri istorice abandonate şi să creeze două săli noi, sub conducerea ei desfăşurându-se anual Festivalul internaţional de teatru – FEST-FDR. A montat spectacole în diverse teatre din Bucureşti şi din ţară, printre care „M… Butterfly” la Teatrul Odeon, „Împăratul muştelor” la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, „La răscruce de vânturi” la Teatrul Naţional din Cluj, „O scrisoare pierdută” şi „Anna Karenina” la Teatrul Naţional din Timişoara. La finalul premierei cu „Maria de Buenos Aires” o discuţie despre teatru cu Ada Lupu…
„Maria de Buenos Aires” e primul tău musical. De ce acum, în cariera ta de regizor? E o întâmplare?
A fost o întâmplare, deşi, pe de altă parte, eu cred că în viaţa mea nimic nu e întâmplător, motiv pentru care am învăţat să fiu atentă la lucrurile din jur… Totul a început acum un an de la o propunere a acordeonistului şi muzicianului Alin Stoianovici. Gândul cu „Maria de Buenos Aires” n-a fost al meu, ci al lui. El mi-a scris să mă întrebe dacă mi se pare o idee bună să facem asta la teatru. Eu oricum voiam un musical la Sala Mare şi voiam un musical în ideea că mi-aş fi dorit să caut o poveste care să unească artele spectacolului. În ideea că în felul ăsta deschidem publicul şi creăm un flux de afectivitate înspre noi, în baza căruia ne vom schimba… Am eu fixul ăsta, că teatrul trebuie să modifice oamenii, societatea, că trebuie să ne facă să vorbim unii cu alţii. Iar din punctul ăsta de vedere Maria e un exemplu de entuziasm, indiferent de tot ce-ar fi dark în jur. Se uită la bărbatul din faţa ei care o respinge şi alege să vadă latura bună… Şi merge mai departe, până la momentul la care vor ajunge la o esenţă. Esenţa bună pe care o avem cu toţii. Întrebarea e cât avem disponibilitatea de a scoate această esenţă bună din noi şi de a o arăta cuiva. Într-un fel, ăsta e răspunsul pe care mi l-a adus mie „Maria”. Pe mine, ca regizor, „Maria de Buenos Aires” e un spectacol care mă împlineşte. Eu n-am pregătire muzicală, dar am am putut să lucrez cu nişte oameni minunaţi, să creăm spectacolul după muzică, lăsându-ne conduşi tot timpul de muzică. Toată povestea am creat-o în baza muzicii. Pentru mine a fost ca o redescoperire a mea.
Şi ce-ai descoperit despre tine?
Că sunt un om foarte norocos şi că e foarte important să te bucuri de fiecare moment din viaţa ta, să fii acolo. Eu sunt genul care tot timpul vrea să ajute pe toată lumea, am obligaţii tot timpul şi niciodată nu am timp pentru mine. Mi se pare foarte important să luăm fiecare lucru aşa cum trebuie şi să-i acordăm timp. Am înţeles că, dacă pot, e bine să merg mai departe pe ideea de a vedea în jurul meu lucrurile bune, nu pe cele rele…
Dacă ne uităm la ce-ai montat în ultimul timp, „Anna Karenina”, „La răscruce de vânturi”, acum „Maria de Buenos Aires”, numai poveşti romantice, moarte, pasiune…
Toţi avem câte o obsesie (râde)… Nimic nu e întâmplător, desigur. Iar „Maria de Buenos Aires” a devenit aşa cum am vrut eu să devină eu să devină. Dacă la început mi se părea textul negru, întunecat, ulterior am scos din el lumina, pentru că aşa sunt eu, de asta am eu nevoie… Şi cred că oamenii au nevoie de asta.
Cred că dragostea în sine e demoadată. Şi că foarte greu şi foarte puţini oameni sunt capabili de dragoste. Şi apreciez enorm oamenii care se iubesc şi care ştiu să-şi apere dragostea. Mulţi se ascund, le e ruşine să iubească. Eu cred că ne descoperim prin dragoste, că ne descoperim în relaţie cu celălalt. Şi cumva asta am făcut şi în „Maria de Buenos Aires”, şi în „Karenina”… Asta am încercat să arăt. Că noi nu existăm de sine stătători şi că important e ce descoperim prin omul celălalt în noi.
Şi totuşi, dragostea pe care o aduci tu pe scenă, în forma în care o aduci tu pe scenă e uşor departe de felul de a fi al lumii noastre. E uşor demodată?
Cred că dragostea în sine e demoadată. Şi că foarte greu şi foarte puţini oameni sunt capabili de dragoste. Şi apreciez enorm oamenii care se iubesc şi care ştiu să-şi apere dragostea. Mulţi se ascund, le e ruşine să iubească. Eu cred că ne descoperim prin dragoste, că ne descoperim în relaţie cu celălalt. Şi cumva asta am făcut şi în „Maria de Buenos Aires”, şi în „Karenina”… Asta am încercat să arăt. Că noi nu existăm de sine stătători şi că important e ce descoperim prin omul celălalt în noi. Mi se pare că oamenii nu mai au răbdare, e mult mai puţin important fondul şi e mult mai importantă forma. Sunt foarte mulţi oameni care nu comunică, oameni care se închid… Ce m-a provocat, de exemplu, la Anna Karenina e faptul că eu cred că acolo e problema ei, şi nu a celor doi bărbaţi. Întotdeauna problema e la tine… Problema nu e o lume întreagă, ci eşti tu. Trebuie să învăţăm să lăsăm garda mai jos şi să învăţăm să avem curaj să trăim împreună.
Asta e o pledoarie pentru teatrul de emoţie?
Da, sută la sută! Există un public foarte larg care are nevoie de asta. Asta caută oamenii şi la filme. 90 la sută din filme sunt emoţie. Toate efectele provoacă emoţie, nu e nimic sec. Tot timpul e vorba despre poveste. Iar povestea creează emoţie. Noi însemnăm emoţie. Cred că nu se poate trăi fără emoţie. În ce mă priveşte, probabil că am această apetenţă de a înţelege distanţele dintre oameni. Cât de mari şi cât de mici pot fi. Şi cred că totul stă în puterea noastră de a rezolva lucrurile. Iar de multe ori, în lumea noastră, orgoliul e mai important decât orice. Dar şi în teatrul contemporan poate să existe foarte multă emoţie. Depinde cum o scoţi în evidenţă. Cred că într-un final teatrul înseamnă emoţie.
Există un public foarte larg care are nevoie de emoţie. Asta caută oamenii şi la filme. 90 la sută din filme sunt emoţie. Toate efectele provoacă emoţie, nu e nimic sec. Tot timpul e vorba despre poveste. Iar povestea creează emoţie. Noi însemnăm emoţie. Cred că nu se poate trăi fără emoţie. Cred că într-un final teatrul înseamnă emoţie.
De ce faci teatru? Şi pentru cine?
Pentru public. Iar eu, când fac un spectacol, mă simt ca în public. În sensul că dacă nu pot să mă uit la el şi dacă nu pot să mă detaşez şi rămân agăţată în chestii concrete, de genul „n-ai pus lumina, n-ai făcut aia…” înseamnă că ceva n-am reuşit. Iar când reuşesc să mă uit la spectacol e bine! Eu am marea şansă că am o mamă fantastică, o mamă care şi mie, şi fratelui meu ne-a dezvoltat foarte mult imaginaţia. Pentru mine teatrul e locul unde poţi visa orice şi totul e posibil. Nu înţeleg când mi se spune: „Asta nu se poate pe scenă”. Pe scenă se poate orice şi asta este extraordinar. E cel mai bun loc în care poţi construi orice.
De-asta ai ales să faci teatru?
Da, pentru că am putut să construiesc. Asta mi se pare fabulos pentru un regizor, că poate construi, poate face lucrurile posibile. Când eram mică am făcut actoria la Şcoala Populară de Artă. Şi apoi m-am orientat către regie, nu eram potrivită pentru actorie, vorbeam foarte repede, nu se înţelegea ce spuneam şi eram foarte emotivă, aşa cum sunt şi acum. Aşa că am mers spre regie poate şi pentru că am structura asta organizată, analitică, mă interesa psihologia… Iar, în cele din urmă, asta mi s-a părut extraordinar, şansa de a aduce oameni împreună pentru a construi ceva. Sigur că poţi să spui că în final nu rămâne nimic. Dar dacă în seara aia se întâmplă ceva, asta e esenţial… Apropo de „Maria de Buneos Aires”, ne-am spus că dacă doi oameni pleacă de aici ţinându-se de mână, după ce l-au văzut, înseamnă că spectacolul a avut sens.
Care e, deci, sensul teatrului?
Publicul să iasă altfel decât a intrat. Să se modifice ceva, în plan conştient sau inconştient. Să apară în tine un semn de întrebare.
Există o doză de comercial în „Maria de Buenos Aires”?
Cred că „Maria” nu e comercial. E-adevărat că în general titlul vinde… Mi se pare foarte important să stimulezi imaginaţia spectatorului. De asta are nevoie publicul. Dar sunt diverse straturi de public… Cred că spectacolele noastre trebuie să se adreseze tuturor tipurilor de public. Şi să aibă o doză de comercial, în măsura în care comercial înseamnă atractiv sau interesant. Dar nu comercialul care presupune doar să se vândă, cu orice preţ… Asta nu m-a interesat niciodată şi de aceea cred că avem un public care ne iubeşte.
Cred că spectacolele noastre trebuie să se adreseze tuturor tipurilor de public. Şi să aibă o doză de comercial, în măsura în care comercial înseamnă atractiv sau interesant.
Care e scopul tău principal ca director al Teatrului Naţional din Timişoara?
Să atrag oameni la teatru. E foarte important să se vândă biletele, dar nu neapărat creşterea veniturilor. Pentru că preţul biletelor e mic, nu faci marile venituri din vânzarea lor. Însă prin faptul că spectatorul îşi cumpără bilet înseamnă că vrea să vină şi îţi dă mai mult decât bani, îţi dă timpul lui. Şi ai o responsabilitate foarte mare faţă de el, pentru că omul ăla stă două-trei ore din viaţa lui cu tine şi nu e cinstit să îi dai un bullshit. Asta mi se pare cel mai important, să-i faci pe oameni să vină la teatru, să-şi dezvolte imaginaţia, să aibă acest drag unii de alţii, să se întoarcă acasă şi să citească o carte. Şi eu sunt înnebunită de computere şi de telefoane, dar în acelaşi timp cred că bucuria umană e mai importantă decât orice şi că şansa de a vedea un om şi de a simţi o căldură umană de lângă tine e mai important decât orice computer din lumea asta.
Faptul că eşti directoarea Teatrului Naţional din Timişoara te-a ajutat în cariera de regizor?
Nu. Îmi fură din timp. Am reuşit să montez la Timişoara câte un spectacol pe an… Deci mare lucru n-am făcut aici. Şi am mai montat la Cluj două spectacole, fapt pentru care îi mulţumesc lui Mihai Măniuţiu.
Care e problema cea mai mare cu care te confrunţi ca director?
Una din marile probleme e că avem foarte puţini angajaţi. Noi, real, funcţionăm cu 77 de angajaţi, restul sunt colaboratori. Avem trei săli, jucăm 26 de spectacole pe lună, plus tot ce repetăm, montări şi demontări. Mulţi bani se duc pe plata oamenilor, unii sunt serioşi, alţii neserioşi… Problema sistemului e asta: ori dai drumul la posturi, ori, perfect, nu se mai fac angajări şi mergem pe PFA-uri, dar atunci apar mai mulţi bani la „Bunuri şi servicii”. Cred că trebuie să înţeleagă toată lumea că fără cultură nu poate să existe un popor. Deja resimţi în jur faptul că oamenii se simt prost că sunt din România, totul li se pare într-o cheie minoră, şi literatura, şi dramaturgia etc. Ideea e că nu putem s-o ţinem la infinit arătând tot ce e „Nu!”. Hai să vedem şi ce e „Da!” şi aşa putem să ajungem să construim ceva.
Dacă ai fi în postura necesară, ce-ai face ca să schimbi lucrurile în sistemul teatral?
Exact ce şi fac. Lucrez cu foarte mulţi colaboratori, dau şansă multor oameni. Dar există o lege a gestiunii care e din 1968, iar noi suntem în 2014… Şi nimeni nu se simte obligat s-o modifice. Am spus asta, am trimis şi o adresă. Trebuie făcut ceva pentru ca sistemul să funcţioneze.
Când accepţi un proiect în teatru, ai în vedere premiile?
Eu îmi doresc pentru teatru să aibă foarte multe premii. Eu cred mult în actorii noştri. Am deschis sistemul şi vreau să aduc oameni de oriunde să lucreze aici. Cred că e important ca oamenii să circule mai mult şi atunci şi premiile ar avea valoare. Altminteri tu nu câştigi niciun spectator în plus cu o nominalizare sau cu un premiu. Dacă am fi avut un sistem real deschis şi s-ar fi văzut toate spectacolele ar fi fost altceva. Dar aşa… Sigur că vreau. Toată lumea vrea să aibă premii, însă, pe de altă parte, cred că ar trebui să se vadă criteriile. Cum le aplici e subiectiv, dar criteriile nu sunt subiective.
Cred că e important ca oamenii să circule mai mult şi atunci şi premiile ar avea valoare. Altminteri tu nu câştigi niciun spectator în plus cu o nominalizare sau cu un premiu. Dacă am fi avut un sistem real deschis şi s-ar fi văzut toate spectacolele ar fi fost altceva. Dar aşa…
Dacă tot vorbeşti de criterii, ce înseamnă pentru tine un spectacol de valoare?
Un spectacol unde totul funcţionează şi ca interpretare, şi ca regie, care, prin tot ce se întâmplă acolo, e un spectacol important şi de la care publicul pleacă bucuros.
Dar de multe ori publicul te poate induce în eroare…
Da şi nu… Pentru mine spectacol de valoare e un spectacol care mă emoţionează, care îmi dă o poveste până la capăt!
Print