Un gest primejdios, pe care mi-l asum săptămâna aceasta. Să fac un portret al lui Adrian Pintea actorul. Să pun în lumină ceva ce stă dintotdeauna în lumină, să vorbesc despre o identitate care se vorbeşte pe sine, să scriu despre un artist care s-a scris şi s-a jucat fără rest. Aşa că nu voi dezvălui laturi ascunse sau necunoscute. Nu voi sufla colbul de pe bătrâne cronici, nu voi scotoci prin sertare personale, nu voi intra decât puţin în amintirile mele cu şi despre un actor chinuit şi înălţat shakespearian şi dostoievskian de propriul sine. Ca atare, voi fi redundantă.

Pentru mine, a rămas Hamlet şi Becket, actor pour toujours, inteligent, tensiona(n)t, subtil, rafinat. Adversar al falsului, spirit cuprinzător, în care se luptă contrariile. Artist aplaudat de atâtea ori la teatru, ivit pe scenă după lucrul îndelung cu propria fiinţă, perfecţionist neobosit şi neblazat. Un dar al Dumnezeului în care credea. “Când eram mic şi foarte bolnav”, povestea el însuşi într-o emisiune de televiziune,” mama s-a dus la biserică să se roage şi i-a spus lui Dumnezeu: «Doamne, părul este singurul meu lucru de preţ. Dacă îl vrei în schimbul lui Adrian, ia-l!» Eu sunt în viaţă, dar, după ceva vreme, mamei i-a căzut părul.”

A pornit la drum conştient de frumuseţea şi consistenţa misiunii sale, gata să dea viaţă poveştilor care sunt totuna cu realitatea, să fie agent, şi nu instrument al creaţiei. De la Romeo, pe care l-a interpretat la Studioul Cassandra în studenţie şi după ce a absolvit IATC-ul, până la Becket, arhiepiscopul nonconformist, ultimul rol de seamă, jucat la Bulandra, şi-a urmat calea în spiritul unei definiţii pe care el însuşi, deghizat în prozator, o găsise. Ea se află în eseul „Sufletul actorului” din volumul „Pământul americanului”: „Sufletul actorului apere în luminile chinuitoare ale rampei pentru a VESTI, măreţ, sălbatic şi îndrăgostit generos, Firul Vieţii.” A vestit într-adevăr Firul Vieţii, mai mult, l-a slujit la teatru şi în film, făcând proză şi poezie, dorind să scrie teatru şi să facă scenarii sau învăţând studenţii de la actorie. A fost Treplev din „Pescăruşul” lui Cehov, Henric al IV-lea din piesa cu titlu omonim de Pirandello, Hans din „Ondine” de Giraudoux, Hamlet, Don Juan sau Becket din piesa lui Anouilh. Profund, tenebros, nuanţat, şarmant, vioi şi melancolic, plin de umor.

Posesor al unui număr infinit de chei care deschid drumul spre interpretarea autentică, substanţială şi consubstanţială cu propriul crez, a ales calea cea mai grea, a căutării şi a luptei cu duşmanul care se ascundea în propria fiinţă. „Sufletul actorului respiră dezordonat şi ameţitor, pentru că respiră praf stelar. Râsul său nu este râs, ci speranţa râsului omenesc, plânsul său nu este plâns, ci nădejdea că plânsul omenesc poate deretica ungherele vraişte ale necazului”, astfel scria în volumul amintit şi astfel s-a dovedit a fi ca actor.    

Teoria, ea însăşi o metaforă, s-a născut din practică. Consumator de praf stelar, spirit tulburat de materie şi materia tulburată de spirit, a construit roluri de neuitat, fără să joace cât l-ar fi îndreptăţit posibilităţile sale artistice, fără graniţe şi, la noi, fără egal.  A avut stranietatea, principalul indiciu al valorii sigure în sfera artelor, forţă şi substanţă, a atins inimitabilul. Mai ales în Hamlet, în spectacolul montat în 1996 la Teatrul Naţional din Craiova de Tompa Gabor. A fost un prinţ al Danemarcei în faţa căruia spectatorii româneau înmărmuriţi, în irepetabila poveste care, spusă pe scenă în respectiva montare, dura mai mult de 4 ore. Un rol de compoziţie dintre cele mai riscante, un pariu cu sine pe care l-a câştigat uşor, chiar şi atunci când, la Sala Mare a Teatrului Naţional, a jucat având o febră de aproape 40 de grade.

După acest episod au urmat câteva roluri remarcabile, activitate intensă cu studenţii de la UNATC şi ceva filme. Dar în memoria unora, printre care mă număr, Hamletul lui e superlativul absolut, rol după care a tânjit ani buni, întâmplat în anul în care la Editura Eminescu îi apărea volumul „Pământul americanului”, din care mai citez un fragment, în loc de încheiere: “Sufletul actorului nu poate fi ţinut în palmă, nici atârnat ca breloc la o cheie de apartament. (…) Nu are nimic de-a face cu urâta cordialitate a <<întâmplărilor cu artişti>>! (…) Sufletul actorului este viu ca o carne însângerată şi zbuciumată de nesomn şi străveziu ca veşnica amintire a iubirii. Ostenelile sale nu se pot cumpăra pentru că nici măcar el, actorul, nu cunoaşte preţul acestora. Poate doar viaţa lui de om să fie singurul preţ îndeajuns de nobil. Sufletul actorului este o piaţă pustie în care totul e rânduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conştiinţe nestirbite, alte suflete… Sufletul actorului este aproape de copilăria noastră a tuturor, pentru ca n-a părăsit bucuria jocului, punctul de fugă al propriului nostru suflet. Sufletul actorului este vârsta noastră cea mai curată, cea uitată zi de zi mai mult.”

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print