Ai copilărit și la țară, ai trăit și cunoscut și experiențe pe care școala, universitatea, orașul, nu ți le-ar fi putut oferi. Cum ți-au stimulat ele imaginația, fantezia artistică?
… trăiesc și din amintiri. A fost o copilărie bogată, nu fericită, plină de tentații, de spaime, de dorinți. Contactul cu natura – cu pădurile, cu revărsările apelor, cu lupii ce întârziau în sat, flămânzi, în nopțile lungi de iarnă –, cu oamenii, a căror viață păstra valorile tradiției, m-a marcat. Mi-a rămas imaginea vitalității satului. Ritmul vieții, melancolia și încrâncenarea, contrastele provocate în oameni de schimbarea vremurilor. Am trăit alături de ai mei atât pe apa Moldovei, între Rădăuți și Dărmănești, la Milcov, lângă Focșani, în revărsările Șomuzului, în Arghira, aproape de locul unde Sadoveanu a plăsmuit „Nada florilor” – sau în Botoșani, cuprins de dorul eminescian… Pădurea Raiului, cu legendele haiducului Pantelimon, cu straniile apariții ale lui Coroiu… Încercam să sesizez ceea ce se întâmplă înlăuntrul meu prin deschiderea mare a ochiului la tot ceea ce simțeam sau trăiam… Horele se terminau violent. Am văzut cum pentru o dragoste se răsucește cuțitul în carnea unui om, cum se așteaptă ani în șir prilejul unei răzbunări, cum se iubește noaptea sub lună plină și cum obștea își pregătește sărbătoarea pentru a celebra trecerea dintr-un an în altul: capra, ursul, Jienii – manifestări teatrale expresive au fost prima mea școală de înscenare scenică. De atunci știu că nu repetarea în formulă stabilește caratele valorice ale unei reprezentații, ci implicarea. Substanțialitatea acestei implicări. Iubeam caii și mă rugam de țărani să mă lase să-i aduc seara acasă. Îmi plăceau filmele de dragoste pentru că mama mă ținea strâns lipit de ea, în singurătatea noastră comună, atunci când ieșeam în lume pentru a ne relaxa. Multe etape ale copilăriei mi s-au sădit în memorie, cum altele m-au însoțit lungi perioade, până când s-au liniștit în amintiri. Am văzut cu ochii mei cum trăiau oamenii și cum îi trăia viața și abia apoi, citind despre ei, am putut înțelege de ce arta nu-i lasă să moară.
Am văzut cum pentru o dragoste se răsucește cuțitul în carnea unui om, cum se așteaptă ani în șir prilejul unei răzbunări, cum se iubește noaptea sub lună plină și cum obștea își pregătește sărbătoarea pentru a celebra trecerea dintr-un an în altul: capra, ursul, Jienii – manifestări teatrale expresive au fost prima mea școală de înscenare scenică. De atunci știu că nu repetarea în formulă stabilește caratele valorice ale unei reprezentații, ci implicarea.
În ce împrejurări ai ales regia de teatru și care a fost rolul Institutului în formarea ta artist?
Mi-am dorit să fiu actor, dar graseiam, așa că am renunțat. După ce am urmat un an la drept, am intrat la regie… Eram tânăr, aveam 19 ani, experiența mea de viață se lovea de o nouă realitate. Mă simțeam străin, stingher… Apoi, aveam doi copii, o familie… Am intrat ultimul și am terminat primul. Am luat bursă republicană… trebuia să trăim. Eram puternic, vital, cu o forță nebună de a merge mai departe. Copilăria mă fortificase. Experiențele au început să semnifice în mine. Îmi aduc aminte că Lucian Pintilie, în căutarea de actori pentru „Reconstituirea”, zărește decorul „Năpastei” în examenul meu de regie. Privind spre joc, a spus: „O atât de mare simplitate pentru un student?”… Erau două bănci și o masă și multă singurătate și pereții albi ai clasei, o bardă… semn al crimei și așteptarea… Câteva momente aveau puritatea necunoașterii. Nu știam cum să le fac, le trăiam. Acum am început să mai știu, să „rezolv”, și asta mă sperie. În „Vrăjitoarele din Salem”, text pe care doresc să-l lucrez din nou, încercam o sugestie a stării de detenție într-un spațiu eliberat și de data asta de orice pitoresc… Prin deslușirea pieselor lui Shakespeare doream o forțare a maturizării mele; depășind etapa analizei psihologice, urmăream să surprind raporturile complexe ale individului cu lumea. Eroul și epca au devenit în „Richard al III-lea” un obiect de cercetare intensă. Tot spațiul de joc a fost acela care a permis înțelegerea raportului subtil ce există în Shakespeare între Coroană și Cap… Exercițiile de până atunci s-au adunat în spectacolul „Cartofi prăjiți cu orice”. Realizasem o anume atmosferă senzorială și totodată metaforică, născută din contraste puternice, definind o lume incapabilă să-și păstreze umanitatea. Generalizând o experiență particulară, dilatând semnificațiile textului, reușisem împreună cu un grup de tineri actori, Vladimir Găitan, Mircea Diaconu, Constantin Măru, să realizăm o expresivitate modernă, semnificantă atât la nivelul jocului, cât și la nivelul mizanscenei. Un spectacol frust ce crea în public o puternică senzație de culpabilitate, mizând pe reacția conștiinței ce se revoltă împotriva înmatriculării personalității. Momentele împlinite ale acestei reprezentații probabil că nu le-aș mai putea repeta acum. Nu mai am inocența atât de necesară acestui text. Eu fac spectacolele dinlăuntrul meu. Eroii lor seamănă cu mine, dar nu chiar sunt eu…
Eu fac spectacolele dinlăuntrul meu. Eroii lor seamănă cu mine, dar nu chiar sunt eu…
Curând după absolvire, Gheorghe Harag te-a invitat la teatrul din Târgu Mureș, unde ai pus în scenă „Procuratorul” de Djagarov. Critica și publicul l-au calificat drept un spectacol-eveniment. Ce semnificație a avut pentru tine acest succes?
Erau acolo Dan Micu și alți colegi de-ai noștri. Atmosfera era bună, chiar foarte bună, teatrul era o lume, nu o îmbrânceală de orgolioși. Cu „Procuratorul” am început să am un public al meu, nu foarte numeros, dar oameni care doresc să mă cunoască și să-mi asculte mărturisirea. Spectacolul a avut răsunet, după aceea am primit două burse, una la Londra și alta la Piccolo Teatro din Milano, la Giorgio Strehler. Am simțit atunci că ceea ce fac e necesar. Am avut puterea, curajul și candoarea unui dialog tranșant, deschis. „Procuratorul” era un spectacol politic, în care dorința de a impune adevărul m-a obligat „să vorbesc” despre raportul dintre libertate și detenție, dintre ideal și realitate. Personajul Anchetatorului era plasat în public, circula obsedant printre spectatori, biciuindu-le conștiința și memoria. Oportunistul, fluturând steagul roșu, cânta Bandiera rossa, imagine ce izbea până la limita suportabilului. Plana asupra spectatorilor o interogație: când și unde, de ce și cum se poate perverti simbolul revoluției? Depinde în mâinile cui se găsește și cine flutură stindardul.
(…)
Perioada definirii generației tale a coincis cu perioada de formare a unei dramaturgii românești de rezonanță. „Vinovatul” de Ion Băieșu, „O pasăre într-o altă zi”, „Pasărea Shakespeare” de D.R. Popescu, „Echipa de zgomote” de Fănuș Neagu compun un capitol important al biografiei tale regizorale.
Au fost spectacole pornite cu bucurie și încredere, îmbibate de dorința firească de a însemna ceva și de a marca prin ceva arta noastră contemporană. Continui să cred că piesa românească este necesară spectacolului românesc, așa cum spectacolul are obligația de a o cultiva. Dar…
Temele unui text nu pot fi epuizate într-o singură înscenare și de aceea solicită și obligă la reveniri. De multe ori nu în expresivitate, ci în semnificație. Probabil din nevoie de a merge în profunzime ai recitit scenic, în timp, anumite texte: „Năpasta”, „Vinovatul”, „Puterea și adevărul”, „Richard al III-lea”, „Unchiul Vanea”?
Spectacolul e un drum în care încerci să-ți deslușești mersul. Încolțit de obsesii, accentuez întotdeauna acele momente care răspund frământărilor momentului. Ambiția mea a fost și încă mai este aceea de a „decupa” momentele care definesc într-un text viziunea asupra existenței. Revin la „temele temei”, pentru că dialogul cu opera nu este altceva decât începutul comunicării. Și apoi, de multe ori, spectacolul te ajută să trăiești. Și, vrând să trăiești, trebuie să scormonești în tine, căutând noi resurse. Textele „vorbesc” mai mult în minte decât poate cuprinde o singură materializare scenică a lor. Aș încerca o dată un spectacol pe tema „Vinovatului”, sau a „Năpastei”, sau a „Unchiului Vanea”, cu toate montările de până acum simultan… Poate atunci voi scăpa de vârste și voi putea ajunge, așa cum am ajuns cu „Procuratorul”, la o singură soluție scenică.
(…)
Spectacolul e un drum în care încerci să-ți deslușești mersul. Încolțit de obsesii, accentuez întotdeauna acele momente care răspund frământărilor momentului. Ambiția mea a fost și încă mai este aceea de a „decupa” momentele care definesc într-un text viziunea asupra existenței. Revin la „temele temei”, pentru că dialogul cu opera nu este altceva decât începutul comunicării.
Încercând să cuprinzi multitudinea de valențe ale artei actorului, ai teoretizat la un moment dat și un concept propriu: teatrul de stare. Din perspectiva experienței acumulate, cum definești astăzi teatrul de stare?
Teatrul de stare încerca să surprindă complexitatea artei actorului, care nu se poate reduce la o simplă enunțare. Din păcate, în ultimul timp, acest mod de lucru mi-a fost pus ca o pecete, astfel rezumându-se și limitându-se tocmai multitudinea de trăiri pe care ideea mea de stare voia s-o transmită spectacolului. Starea a ajuns, în accepția unor critici, un fel de verdict, o catalogare a unui mod de lucru în teatru și film, pe care mi-l doream tocmai lipsit de restricții și capabil să deschidă și să reverbereze, legând foarte nuanțat posibilitățile raționale de cele instinctuale, raportul cunoscut-necunoscut în idee, complementaritatea dintre luciditate și afectivitate în analiză. Eram fericit când cineva voia să înțeleagă modalitatea mea de lucru, dar astăzi întrebarea „Cum e, domnul, cu starea?” mă irită. Cu starea, domnule, e ca și cu viața. Se poate răspunde oricând în afara problemei și nu ai altă șansă decât s-o trăiești pentru a ști că ești implicat în propria ta viață. Starea e o stare.
În presă, la cursurile pe care le predai la I.A.T.C. sau în instituții de învățământ din străinătate pledezi pentru importanța arsenalului teoretic în creația regizorală.
Teoria ajută ca arta să nu fie produsul întâmplării. Chiar dacă talentele sunt fluctuante, cu argumente teoretice se poate crea o școală artistică de un anumit nivel; ele dau unitate. Ca regizor, nu accept să mă las condus de „calitatea” publicului. Eu sunt cel care o impune. Nu pot accepta să depind de o întâmplare; depind de un concept. Satisfacția e mult mai mare. Ai în stăpânire o lume, altfel, e o profesie subjugată, la cheremul capriciilor și conjuncturilor… Deși teatrul și filmul sunt arte în care ai pareneri, până la urmă însă împlinirile și decepțiile sunt personale. Artistul trăiește singur. Investiția se face într-un domeniu al singurătății. Sub egida unui concept, flancat de un arsenal teoretic, creatorul poate să-și asume aventura creației.
Teoria ajută ca arta să nu fie produsul întâmplării. Chiar dacă talentele sunt fluctuante, cu argumente teoretice se poate crea o școală artistică de un anumit nivel; ele dau unitate. Ca regizor, nu accept să mă las condus de „calitatea” publicului. Eu sunt cel care o impune. Nu pot accepta să depind de o întâmplare; depind de un concept.
Faci parte dintr-o generație de directori de scenă în plină maturitate artistică. Cu cine te simți solidar?
Am un respect deosebit, cred în personalitatea Cătălinei Buzoianu, în harul ei și în profunzimea conceptului ei teatral, în talentul lui Dan Micu și în seducția pe care o emană spectacolele sale visate. Întotdeauna m-a tulburat universul straniu pe care a știut să-l creeze Aureliu Manea, conferind problematicii textelor o extraordinară acuitate și inventând imagini scenice de o tensionată expresivitate. Aceștia și alți câțiva au un univers propriu, pe care au curajul să-l cerceteze, să-l dezvăluie public.
Ai călătorit mult. Ai cunoscut personalități ale scenei și ale ecranului, colective teatrale și instituții de învățământ artistic superior, școli naționale de teatru din Europa și din Statele Unite. Cu ce imprresii ai rămas în urma acestor contacte umane și profesionale?
Până a începe să lucrez în străinătate tot timpul m-a frământat gândul cum ar trebui să lucrez, cum ar trebui să arate reprezentațiile mele în al context social-economic. Înspăimântat de necunoscut, mi-am dat seama că singura soluție este să rămân eu însumi și să-mi fac spectacolele așa cum sunt. Mai târziu am înțeles de ce intuiția mă dusese pe drumul cel bun. Ei mă chemau pe mine regizorul român Alexa Visarion și doreau să mă ofer eu, și nu substituindu-mă altcuiva. Deci trebuia să mă arăt și să mă dezvălui cu aceeași emoție, speranță, disperare. Noi prietenii, încordare, teama de a nu fi înțeles de un public care avea șansa și în același timp neșansa de a vedea foarte mult, foarte divers, putând oricând să-ți refuze propunerea. Experiența a contat, poate, în faptul că am cunoscut câteva personalități ale teatrului sovietic și american. Unii dintre ei au intrat în cercul fierbinte al prieteniilor mele. Mi-a mai crescut puterea de a iubi și deznădejdea că nu voi putea duce până la capăt ceea ce doresc. Sigur că totul capătă o vibrație specială atunci când repeți pe scena unde a jucat pentru prima dată Cehov, unde a repetat Stanislavski, unde recuziterii și mașiniștii care îți urmăresc indicațiile au școala maeștrilor Tovstonogov, Efro, Efremov și unde cortina are ca emblemă Pescărușul lui Cehov. Iar eu tremuram de emoție că pot să zic: „Cortina!” Asta înseamnă o viață mai intensă, o mai mare frică de deșertăciune și o dragoste copleșitoare pentru teatru.
Când eram mai tânăr credeam că războindu-mă sunt mai puternic. Acum am senzația că sunt mai puternic înțelegând. În ultimele spectacole nu mă preocupă acțiunea, ci consecințele, valoarea atitudinii, nu atitudinea ca atare. Sunt mereu tentat să renunț la ceea ce am făcut până acum, cu gândul că pot face cu-adevărat ceva abia de-acum încolo. Deci știu că prologul s-a terminat și ar fi timpul piesei. Frică îmi e de dramoleta de duzină sau de comedia moralizatoare. Vreau și trebuie să-mi urmez drumul. Nu știu cum. Și nu vreau să aflu care sunt răspântiile care mă așteaptă.
Ai văzut spectacole pe scene celebre, ai participat la repetițiile unor mari directori de scenă. După opinia tare, care sunt tendințele actuale în regia de teatru?
Cred că există de a nu truca, de a fi cât mai aproape de esența pieselor, de a inventa imagini ce semnifică, și nu imagini ce produc șocuri gratuite. Cred că este vorba de un clasicism profund, pe care regia și-l asumă peste tot în lume tocmai de teama de a nu eșua într-o sterilitate fără ieșire, în care inovația n-ar face altceva decât să încerce să mascheze neputința de a dialoga real cu o lume în care fluiditatea primează asupra stabilității și stagnarea se poate substitui necesității. Cred că se caută din nou originile actului teatral într-un mod mai puțin orgolios decât în deceniile șase-șapte, mai profund și mai trist, pentru că perisabilitatea actului teatral obligă la nostalgie. Marii regizori încearcă să lase testamente într-o fraternizare cu marile texte care îi pot salva de efemer.
La 39 de ani și la 15 ani de la absolvirea Institutului de teatru, ai vrea să numești modelele, întâlnirile și prieteniile care te-au marcat în devenirea ta umană și artistică?
Cred că ordinea nu-i întâmplătoare și că există o legătură între ei: Dostoievski și Camus, Cehov, Büchner, Kafka, Wajda, Bergman, Bunuel, Brook, Strehler, Ciulei, Pintilie. Și nu numai ei. M-am bucurat că-i cunosc și că-i pot privi și asculta. M-a exaltat contactul cu ei. M-au ajutat să-mi forțez viața. Eu nu pot să exist decât dacă mă ofer până la capăt. Citesc Dostoievski și am senzația că sunt acolo, că-l trăiesc, că sunt unul dintre presonaje sau că trec prin mai multe… Mă implică, neliniștindu-mă și potențându-mi bucuria. Exist. Sunt o natură obsesivă. Lucruri și fapte rămân sădite în mine, sanzații și stări mă domină. Ele, sigur, vor căpăta cândva o transfigurare artistică. Singurul care mă poate distruge cu adevărat sunt eu însumi. Tot ceea ce e în jur mă „atacă”, mă modifică, neschimbându-mi însă structura. Până acum, în multe momente grele, am găsit puterea de a mă arunca din nou în viață. În ultimii 15 ani, întâlniri și prietenii artistice m-au ajutat să continui. Relația complexă de prietenie cu George Constantin, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Valentin Silvestru, Innokenti Smoktunovski, Robert de Niro, Robert Corrigan, Anthony Queen, Ecaterina Oproiu, Victor Parhon, Beatrice Staicu, Roxana Pană… Continuitatea există în noi, ne întâlnim la muncă sau când puteam… comunica. Nu numărul de întâlniri dă valoarea prieteniei. Câteodată o privire, o respirație, nervozitatea maestrului în repetiții sau pur și simplu zâmbetul său îți dă aripi. Repetițiile lui Peter Brook și Giorgio Strehler mi-au întărit convingerea că nu există decât câteva probleme esențiale. Nu trebuie să te risipești, ci să te duci cât mai spre adâncuri.
Adevărata regie este nu să-ți impui partitura ta, ci să asculți sunetul operei și să creezi o partitură. Mi se pare complet lipsit de sens „să propui o idee de spectacol”. E școlăresc. Important este universul spectacolului. În ultimul timp neputința de a ști să împlinesc ceea ce gândesc mă duce la disperare.
Cu ce stare de spirit privești acum, la maturitate, rostul creației? Care îți sunt proiectele?
Viața m-a uzat, mi-a mai tăiat din forță, dar nu m-am schimbat. Am început să aud mai bine muzica. Cu opt note se poate face orice, cu mai puține obiecte poți să spui mai mult. Nu mă mai interesează o regie orgolioasă. Mă interesează în schimb cum poți să ai un dialog mai puțin demonstrativ cu publicul, cu piesa. Cred că există „sunete” în fiecare spectacol și regizorul nu trebuie să facă altceva decât să le racordeze. Adevărata regie este nu să-ți impui partitura ta, ci să asculți sunetul operei și să creezi o partitură. Mi se pare complet lipsit de sens „să propui o idee de spectacol”. E școlăresc. Important este universul spectacolului. În ultimul timp neputința de a ști să împlinesc ceea ce gândesc mă duce la disperare. Încerc să finisez… să rotunjesc… Drumul spre operă e mai important pentru mine decât soluționarea în operă. Lumea a început să mă judece ca profesionist, ceea ce mă îngrijorează. Sunt atât de neliniștit, încât îmi pot constata neliniștea. Tânjesc să fiu mai bun…. Mă bucur pentru o frântură de frază – relațiile cu un om au devenit mai bune… Când eram mai tânăr credeam că războindu-mă sunt mai puternic. Acum am senzația că sunt mai puternic înțelegând. În ultimele spectacole nu mă preocupă acțiunea, ci consecințele, valoarea atitudinii, nu atitudinea ca atare. Sunt mereu tentat să renunț la ceea ce am făcut până acum, cu gândul că pot face cu-adevărat ceva abia de-acum încolo. Deci știu că prologul s-a terminat și ar fi timpul piesei. Frică îmi e de dramoleta de duzină sau de comedia moralizatoare. Vreau și trebuie să-mi urmez drumul. Nu știu cum. Și nu vreau să aflu care sunt răspântiile care mă așteaptă. Am mizat pe drumul întreg și de aceea, împotriva mea chiar, trebuie să exist, să lucrez, să trăiesc. Aș vrea o școală de teatru pe care s-o gândesc și s-o realizez cu experiența mea de acum, cu ceea ce știu că poate menține entuziasmul într-un climat creator. Mă pregătesc să continui deslușirea lui Cehov, montând „Trei surori” și probabil „Pescărușul”. Continuând apropierea de marii actori pe care nu-i prețuim niciodată de ajuns, vreau să realizez un Richard al II-lea” pe scena Naționalului din București, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Radu Beligan, George Constantin, Silvia Popovici, Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu. Până se va decide asupra scenariilor pe care le-am propus („Meșterul Manole”, „Farul”, „Vinovatul”), mă apropii, pentru a fi prezent cu temele mele în filmul românesc, de viața lui Timotei Cipariu, impulsionat de Ion Brad. Încerc să o cuprind în vârtejul epocii pe care a trăit-o și în austeritatea lăcașului de cultură de la Blaj. În perspectiva școlii de teatru pe care o construiesc doar în minte, țin cursuri de regia la I.A.T.C., continând în același timp alte programe universitare. Nu fac altceva decât să mă aștept, disperat de încrezător.
Această convorbire a fost realizată de Ludmila Patlanjoglu și publicată cu titlul „Alexa Visarion:Puterea, curajul și candoarea unui dialog tranșant… ” în numărul 2 din februarie 1987 al revistei Teatrul, la rubrica „Valori ale teatrului românesc”. Reluarea ei este posibilă cu sprijinul www.cimec. ro, care deține arhiva digitală a publicației menționate.
Multumesc, doamna Ludmila Patlanjoglu! Un interviu extraordinar, nascut din intalnirea a doi oameni extraordinari. Pur si simplu minunat…
Se simte atat de profund scoala lui Strehler in spectacolele maestrului Visarion… Grija obsesiva pentru alegerea textelor; trecerile atat de subtile de la structura “realista” a spectacolelor, la universul lor poetic; semnatura aproape invizibila in universul spectacolelor sale, in numele unitatii.
Ma doare modestia acestor oameni. Ma doare claritatea discursului lor si lipsa oricarei forme de academism. Ma doare ca nu va pot avea profesor, domnule Visarion. Ma doare ca tot amanati crearea unui atelier.
Ce diferenta intre noi si ei…incredibil.