Alexandru Potocean: Se mizează pe faptul că publicul e prost și înghite orice-i dai

Alexandru Potocean este unul dintre tinerii actori independenți din București căruia îi place să spună lucrurilor pe nume. Teatrul de la noi are nevoie de o mulțime de schimbări ca să-și reconfigureze relația cu publicul, spune actorul, pe care în stagiunea aceasta îl puteți vedea în câteva producții independente, precum și în spectacolele „Omul cel bun din Seciuan“, în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul Bulandra, sau „Tipografic Majuscul“, montarea Gianinei Cărbunariu de la Teatrul Odeon. Pentru Alexandru Potocean, care a jucat deja în multe filme („Moartea domnului Lăzărescu“, „Nunta mută“, „Boogie“, „Hârtia va fi albastră“, „Portretul luptătorului la tinerețe“, „Sunt o babă comunistă“ etc.) asumarea și curajul sunt atribute indispensabile. În propria carieră, dar și în destinul unei culturi care are nevoie de schimbare. Despre independență, șansă, nevoie, lipsuri, dar și bucurii de tânăr actor în București am discutat într-o după-amiază, înainte de spectacol.

Suntem înaintea unei reprezentații cu „Tipografic Majuscul”, un spectacol necesar, incomod, care pune pe gânduri diverse categorii de public. Ce înseamnă el pentru destinul dvs.?

Din punct de vedere al esteticii, spectacolul e diferit de ce am făcut până acum. Îmi place să-mi aleg lucruri diferite, nu să stau într-o formă de sine-stătoare și mereu valabilă. Ar fi aberant. „Tipografic Majuscul” vorbește despre o insulă de revoltă de dinainte de Revoluție. Am făcut cercetare, am avut dosarul. Genul ăsta de lucru îmi e propriu. Am mai lucrat în teatrul independent așa ceva, de exemplu, „Capete înfierbântate”, „Sub pământ” etc. E un demers artistic care nu mi-e străin. Ceea ce mi-a fost străin și mi-a părut bizar când am început repetițiile a fost lucrul în teatrul instituționalizat, cu lucruri instituționalizate, chiar dacă am propus un alt fel de spectacol. Altfel, ne place să fim incomozi, să ridicăm probleme. Fără asta, nu înțeleg de ce să faci teatru. Văd în jurul meu, în teatrul instituționalizat, cum se mângâie pe cap unii pe alții, cum totul e o vată… și nu se întâmplă nimic. Pe de altă parte, se plâng în stânga și-n dreapta că nu se întâmplă nimic și că trebuie să facem ceva. Dar nimeni nu face. Iar când devii incomod te arată cu degetul – naziștii, comuniștii, stângiștii, hipsterii, ei sunt de vină! În fine, în ultimul timp am început să nu mai fac compromisuri, ceea ce a supărat alt segment de oameni. Dacă nu mă interesează, nu accept un spectacol. Dacă vreau să fac bani, fac o reclamă, un film, dar nu vreau să mă chinui săptămâni, luni, ani într-un spectacol în care nu cred. Am făcut și asta.

Ne place să fim incomozi, să ridicăm probleme. Fără asta, nu înțeleg de ce să faci teatru. Văd în jurul meu, în teatrul instituționalizat, cum se mângâie pe cap unii pe alții, cum totul e o vată… și nu se întâmplă nimic. Pe de altă parte, se plâng în stânga și-n dreapta că nu se întâmplă nimic și că trebuie să facem ceva. Dar nimeni nu face. Iar când devii incomod te arată cu degetul – naziștii, comuniștii, stângiștii, hipsterii, ei sunt de vină!

De ce nu v-ați retras?

Pentru că nu mi se pare fairplay. Dacă ai intrat în horă, joci până la capăt. Dacă te dor picioarele, te privește. De asta și refuz ce nu mă interesează. Mă cam dor picioarele. Deși sunt încă un om tânăr, vreau eu să cred, nu mai sunt la început. Am destulă experiență cât să nu mai fiu începător. Și tocmai deschiderea mă face să pun sub semnul întrebării tot ce mi se propune. Să întreb de ce facem piesa asta acum, în 2015. Iar în privința asta nu știu cât sunt de optimist. Ori se schimbă mentalitatea că actorii vor să joace orice, numai să joace, ori nu se va întâmpla niciun fel de „revoluție” pe scena românească și în cultura noastră. Vor fi doar insule izolate când și când, dar paradigna generală nu se va schimba, câtă vreme nu schimbăm mentalitatea asta și servilismul – să zicem mersi că jucăm la Bulandra, la Odeon etc. Nu, n-o să zic mersi că fac asta, pentru că de asta exist – să joc la Bulandra, la Odeon etc., eu și cei ca mine.

La noi, dacă nu mângâi, s-ar putea să nu primești nimic. Bate vântul schimbării în sensul că apar noi artiști care vor să facă lucruri. Dar, dacă nu-i susții, pleacă. Și vor rămâne tot ăia. Se pierd generații pe drum.

Nu bate vântul schimbării?

Prea puțin. Câtă vreme Ministerul Culturii alocă fondurile cui, cum și cât vrea el, câtă vreme scriem întruna proiecte la AFCN (o să scriem toată viața?), câtă vreme alergăm de nebuni după fonduri unde se aude că sunt… Nu se reduce toată problema la bani, se va spune. Dar avem și noi facturi de plătit și, chiar dacă suntem radicali, incomozi etc. trebuie să fim plătiți pentru asta. Or, la noi, dacă nu mângâi, s-ar putea să nu primești nimic. Bate vântul schimbării în sensul că apar noi artiști care vor să facă lucruri. Dar, dacă nu-i susții, pleacă. Și vor rămâne tot ăia. Se pierd generații pe drum.

Și cum s-ar putea face schimbarea asta necesară?

E nevoie de deschidere și de schimbarea paradigmei directoratului teatrelor naționale. Teatrele trebuie deschise, aerisite, reșapate. Trebuie importați actori noi. O grămadă de teatre nu au contingent de actori tineri, între 25 și 35 de ani. Cum e posibil? E o situație veche de zece ani. Repertorial, e nevoie de o schimbare radicală. Nu zice nimeni că Shakespeare nu e un mare dramaturg, dar să mai facem și un Lorca, un Brecht… Vine Andrei Șerban și montează „Omul cel bun din Seciuan” și încep unii să-l înjure! Și apoi ne văităm că publicul e prost educat! Păi, cum să fie bine educat, dacă îi dai numai Purcărete-style? Avem nevoie de o altă atitudine, de curaj, de directori de teatru care să-și asume.

Dar ei invocă adesea argumentul că trebuie să umple sălile.

Și le vor umple. Dar se mizează pe faptul că publicul e prost și înghite orice-i dai. Acum câțiva ani am făcut spectacolul „Zero decibeli”, cu Ioan Păun, la Teatrul Foarte Mic. Era o viziune nouă pentru spațiul acela, nu pentru teatru în general. Se temeau că e prea radical, prea dur, prea tare, prea, prea… și n-o să vină spectatori. Sala era plină mereu, dar tot l-au scos din repertoriu. Nu poți sta tot timpul cu drobul deasupra capului, pe ideea că dacă nu mai vine lumea? Trebuie să încerci altceva și, dacă nu vine, mai încerci încă ceva. Există teatre de stat renumite care schimbă ceva de la an la an – pentru că societatea o cere, publicul are multe categorii (snobi, consumatori permanenți etc.). Nu putem să ne adresăm ermetic tuturor. Oamenii trebuie întrebați ce vor să vadă.

Trăim în epoca asta și e absurd și chinuitor ca cineva să vrea să mă întoarcă la cutume de acum 30 de ani. Apoi, apare și vidul de conținut. Avem în continuare multă formă fără fond. Or, teatrul a apărut ca o formă de protest, normal că e incomod.

În repetiții, cu Andrei Șerban, la „Omul cel bun din Seciuan”

Docudrama e potrivită în contextul actual?

Cred că da. Însă forma de prezentare contează mai puțin pentru mine. Timpul de expunere contează enorm. Dacă ai ceva de spus, poți spune și într-o oră, nu e nevoie să stăm trei zile. Și nu e vorba că nu mai are lumea răbdare, cum se tot zice, că trăim la viteză maximă. Pur și simplu trăim în epoca asta și e absurd și chinuitor ca cineva să vrea să mă întoarcă la cutume de acum 30 de ani. Apoi, apare și vidul de conținut. Avem în continuare multă formă fără fond. Or, teatrul a apărut ca o formă de protest, normal că e incomod. La Brecht, că tot avem și noi la București spectacolul nou al lui Andrei Șerban, există un mesaj social în toate piesele, ceea ce pe mulți îi pierde. Cumva, Brecht e și ermetic, și direct. Dincolo de estetica anilor ’20-’30, mi se pare foarte direct în toate piesele. Îți lasă câte o pauză în care se cântă, te mai relaxezi, după care îți dă iar o palmă și te întoarce la… capital. Și uite că noi confundăm comunismul cu dictatura și cu socialismul. Lumea nu mai face distincții. Oamenilor le e lene să judece. Or, nouă ne trebuie nuanțe.

Cum a fost lucrul cu regizorul Andrei Șerban, cu care ați colaborat pentru prima dată?

Ar mai fi trebuit să colaborăm de câteva ori, dar n-a ieșit. Am lucrat foarte bine astă-vară, repede. Așa îmi și place, nu să repet un an, diluat. Am avut multă libertate de propunere, am putut să variem în formă. A insistat pe gestică, pe o gestualitate ilustrativă, cu trimitere orientală, a fiecărei propoziții. S-a acordat o atenție deosebită formelor care citau ceva. În rest, am avut libertate mare. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu Andrei Șerban. Am mai lucrat Brecht cu David Schwartz în studenție și am rămas fan Brecht. I-am studiat apoi și poezia, și teoria. E nevoie de Brecht și de alți clasici, nu numai de clasicii Shakespeare și Cehov. N-aș vrea să generalizez, dar la noi există un public obișnuit numai cu așa ceva, care vrea numai așa ceva. Poate mă înșel, încă am impresia că publicul de la Bulandra, de exemplu, privește cu scepticism orice altceva. Sigur, acum și Brecht e ok, pentru că l-a montat Andrei Șerban. Dacă-l monta altcineva, nu mai era ok! Am zile în care sunt deosebit de sceptic și de pesimist și nu văd lumina. Eu și independenții mei ne putem exprima, avem unde. Nu asta e problema. Problema este cum ajungem pe canalele principale de exprimare și propagare a mesajelor. Cum facem să spunem noi ce credem și să audă cât mai multă lume? Dacă nu reușim, rămâne totul călduț.

Am zile în care sunt deosebit de sceptic și de pesimist și nu văd lumina. Eu și independenții mei ne putem exprima, avem unde. Nu asta e problema. Problema este cum ajungem pe canalele principale de exprimare și propagare a mesajelor. Cum facem să spunem noi ce credem și să audă cât mai multă lume? Dacă nu reușim, rămâne totul călduț.

De ce ați vrut să faceți actorie?

Am ajuns la actorie întâmplător. În liceu doi colegi de-ai noștri căutau elevi care să meargă la cercul de teatru în limba engleză. Eu făceam volei de câțiva ani, cum voise taică-meu. Chiar dacă n-ai talent și nici interes, cum n-aveam eu, un sport de echipă te disciplează, te învață că nu trebuie să mănânci singur fursecul, ci să-i dai și celui de lângă tine, te umanizează etc. Nu știam ce vreau să fac. Și într-o zi au venit în clasa noastră de filologie acești colegi mai mai – Ioana Barbu și Radu Iacoban, acum și ei actori – și ne-au invitat la trupa de teatru în englză. Eram timid, dar m-am dus totuși la sala festivă din liceul nostru din Timișoara, care fusese pe vremuri mănăstire de călugărițe. Și m-au luat în trupă. Așa a început. Mi se spunea că ar fi bine să mă fac actor. Acum am zile când mă gândesc că n-a fost o soluție foarte bună. Mai dezarmez din când în când. Mă întreb de multe ori de ce s-a întâmplat să fiu eu actor, și nu alți colegi, mai buni decât mine… Mama m-a susținut, tata era mai sceptic. Când am venit la București să dau examen de admitere la UNATC, am vrut să-mi depun dosarul și la Medicină Veterinară, că nu se știe. Bine că am reușit din prima la actorie, a fost spre norocul meu, că a doua oară n-aș mai fi încercat! Oricum, am intrat și la Veterinară!

Și cum continuă povestea?

Uite că acum trăiesc din actorie și-mi displace mult lumea în care trăiesc când vine vorba despre ipocrizie, pupincurism etc. Îmi place atunci când suntem sinceri, când știm ce vrem. Când începem cu șopârle, când o întoarcem și se înțelege că facem proiectul ăsta, dar nu credem în el neapărat, nu-mi mai place. Sau când ceilalți, pentru care faci reclamă sau film, nu-ți dau banii la timp. Face parte din lumea noastră. S-a întâmplat și la case mai mari, dar nu se spune.

Filmul e o industrie care necesită bani și nu e pentru toată lumea. Actorii sunt aceiași care fac și teatru, dar, de fapt, nu sunt tot ăia. E o lume și mai închisă. Îmi e străin glamour-ul, deși am jucat într-un film premiat la Cannes.

Faceți film de la 20 de ani și ați jucat mult. Cum e lumea asta?

E și mai complicat decât în teatru. Filmul e o industrie care necesită bani și nu e pentru toată lumea. Actorii sunt aceiași care fac și teatru, dar, de fapt, nu sunt tot ăia. E o lume și mai închisă. Îmi e străin glamour-ul, deși am jucat într-un film premiat la Cannes. Îmi place să fac film, cu toate că nu e ușor deloc. E cu totul altceva, cu totul alt set-up.Toți actorii se bat cu pumnul în piept că actoria e o chestie pe care o simți, cu sufletul. Nu, nici gând! Totul pleacă din creier și actoria e o chestie foarte cerebrală. Totul pleacă de acolo, după care se activează memoria empatică. Or, la film, trebuie să te setezi la orice oră, deși creierul funcționează cu totul altfel la cinci dimineața și la șapte seara. Filmul te provoacă, trebuie să faci atunci, pe loc, să depășești dificultăți tehnice. Mi-am petrecut multe nopți la filmări, inclusiv la ultimul film, „Rumeno”, regizat de Cătălin Mitulescu astă-vară. După prea multe nopți din astea, îți schimbi ritmul. Iar unii clachează. La filmări, e ca în cantonament.

Pierde teatrul teren în fața filmului?

Nu. Dimpotrivă. Înainte aveam acest mare canal de comunicare, televiziunea, înlocuită acum de internet. Acum, în România, există comunități care n-au mai văzut teatru din 1989 sau dinainte. La unele dintre ele am fost și am jucat. Acelor oameni nu li s-a mai dat teatru, n-a mai făcut nimeni turneu cu un spectacol la Uricani, nu i-a mai trimis Ceaușescu acolo cu japca. Preconcepția că nu are rost să mergem acolo, pentru că oamenii sunt proști și nu înțeleg nimic, a făcut ca teatrul să devină nișat. S-au creat niște diferențe enorme. Filmul se difuzează la televizor și oamenii se duc la cinema în mall-uri. Filmul e o artă la care n-are acces toată lumea, dar la produsele ei chiar are acces oricine. În plus, majoritatea oamenilor nu merg la teatru de mici. Eu am avut norocul să am o mamă consumatoare de teatru și am văzut spectacole din copilărie, spre deosebire de colegii mei de clasă. Cumva, teatrul a rămas o nișă. Și au venit independenții care, norocul nostru, performează pe te miri unde. Dar ei sunt priviți cu suspiciune – dacă nu scrie pe tine „Bulandra”, „Nottara”, etc., nu exiști ca actor, pentru unii.

Teatrul independent rămâne, totuși, soluția?

Da, și în zona independentă găsești o mulțime de lucruri. Ca program, există însă teatre independente care au repertoriu de teatru de stat, mai vând câte un spectacol la corporații. Se face teatru de consum și, dacă le spui că fac teatru de revistă, se supără. Repet, încă nu se înțelege că poți să vinzi și în același timp să faci ceva de calitate. Altfel, ca actor, poți să faci șușe, de dragul banilor, bineînțeles, dar trebuie să-ți asumi, nu să te plângi după ce ai făcut-o. Nu e în regulă nici să ieși din joc în timpul jocului. Mi se pare neprofesionist.

Frustări, lipsuri, furii. Dar, dacă n-ar fi bucuriile, n-ați mai face teatru, nu?

Evident. Teatrul e ca un microb nesimțit – îl înjuri, îl faci în toate felurile, dar nu pleci. Dacă nu te duci la teatru să joci câteva zile, devii agitat. Profesorul meu Ion Cojar, un mare pedagog, ne tot repeta că teatrul e frumos, dacă e făcut frumos – adică dacă ai respect pentru meserie. El te răsplătește. Pentru 2-5 spectatori din sală, a avut sens ce ai făcut tu. E superb să simți că ceea ce ai făcut tu bucură pe cineva. Sentimentul de utilitate e minunat. Altfel, disprețuiesc cu toată puterea povestea cu vedetele și vedetismul. Vedetismul e o inutilitate și o absurditate. Cum adică? Ai jucat și tu într-un film și ești, brusc, mai tare decât toată lumea?!

E superb să simți că ceea ce ai făcut tu bucură pe cineva. Sentimentul de utilitate e minunat. Altfel, disprețuiesc cu toată puterea povestea cu vedetele și vedetismul. Vedetismul e o inutilitate și o absurditate. Cum adică? Ai jucat și tu într-un film și ești, brusc, mai tare decât toată lumea?!

Mulți colegi de breaslă alunecă, totuși, în capcana asta.

Pentru că e foarte ușor să aluneci. Uneori nu te poți opri. Poate să fie ca un drog. Trecerea de la sentimentul de utilitate pe care ți-l dau spectatorii tăi la grandomanie și egocentrism e foarte fină. Unii se trezesc că ar vrea să te ridici în picioare când intră ei pe ușă. Noi, din fericire, am avut foarte buni pedagogi, pe Ion Cojar și pe Adrian Titieni. Dacă umblai cu mizerii din astea în facultate, nu mai lucrai cu ei, te duceai frumușel acasă. Nu, tu, actorul, nu ești mai presus de nimeni și trebuie să înțelegi tot timpul că ești aici cu un scop. Nu trebuie să ne uităm la tine pur și simplu pentru că ai venit aici, ci tu trebuie să faci ceva ca să meriți atenția noastră. Respectul e deja altceva! Așa că trebuie să te bucuri când vin oamenii să-ți spună că le-a plăcut ce-ai făcut. Începi să discuți să-ți dai seama că a rămas ceva din ce ai făcut. Când e cu vedetism, e urât, și de aici încep alte mizerii. Din păcate, am observat că se întâmplă în comunitățile din teatre. Nu peste tot, dar se întâmplă. Observ pentru că sunt în exterior, doar colaborez cu acele teatre. Prefer să rămân așa, paradoxal stabil, într-o lume din ce în ce mai instabilă. Îmi place sentimentul de siguranță, ceea ce nu înseamnă că m-aș angaja acum într-un teatru.

Dacă diseară, după spectacol, dați nas în nas cu peștișorul de aur, care vrea să vă îndeplinească o dorință, care ar fi aceea?

Fă în așa fel, încât să fie relaxată toată lumea! Povestea Mălăele cât de frumos era când juca la Piatra Neamț, unde era un fel de pepinieră, cum mâncau împreună etc… Or, noi nu mai trăim așa. Eu am nevoie să plec, să lucrez și cu alții, să mai fac un film. Nu e bine să stăm cu toții într-un teatru și să adunăm frustrări. Bine ar fi să ne dea peștișorul curaj să facem lucruri! Iar mie mai multă încredere în mine. N-am avut niciodată siguranță de sine și tare aș vrea să învăț să am. Deși am făcut lucruri, sunt zile încă mă întreb dacă o fi bine că sunt actor. Oare chiar asta trebuie să fac?