Este actor la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila de mai bine de zece ani. A jucat de-atunci în zeci de spectacole, în regia unor regizori importanţi, roluri care l-au marcat, roluri de care adesea îi e dor. În această stagiune poate fi văzut, de exemplu, în „Casa” de Evgheni Griskovet sau în „Liliom”, de Ferenc Molnár, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, unde are rolul titular. După cea dintâi reprezentaţie cu „Liliom”, o tulburătoare poveste despre iubire şi incomunicare, am stat de vorbă cu Alin Florea. Un actor pentru care merită să mergi până la Brăila, să-l vezi, să-l asculţi, să-l (re)descoperi… La 35 de ani, Alin Florea vorbeşte despre teatru ca despre un vis împlinit şi crede că aici îl poţi întâlni şi pe Dumnezeu, şi diavolul. Încredere nu-ţi dau nici premiile, nici conicile, spune el, ci doar propria muncă…
Ai copilărit în Iaşi, ai făcut facultatea la Iaşi… Cum ai ajuns de la Iaşi la Teatrul din Brăila?
Aveam colegi care au terminat facultatea înaintea mea, Marius Manole, Liviu Pintileasa, Ramona Gângă… şi care erau deja aici, la Brăila. Şi cum eram apropiaţi, era o prietenie frumoasă între noi, am zis să vin şi eu încoace. Aşa că, unul după altul, am plecat spre Brăila, pentru că se crease un nucleu foarte bun aici. Iar la Iaşi oricum nu ne-a propus nimeni să rămânem, aşa că am venit la Brăila cu totul sufletul şi am şi rămas.
Teatrul „Maria Filotti” e locul în care vrei să fii acum, la acest moment al existenţei tale ca artist?
Brăila e locul cel mai apropiat de mine. Aici e începutul meu, aici sunt oamenii cu care am construit cel mai mult. Sufletul meu e aici…
De ce te-ai apucat de teatru?
Din întâmplare. Eram în liceu. Trebuie să spun că eu am terminat fizică-chimie – adică nicio legătură cu teatrul… Am dat acolo pentru că îmi tot căutam menirea şi n-o găseam, aşa că, unde a dat sora mea, am dat şi eu. Eram prin clasa a X-a şi mi-aduc aminte că se pregătea un spectacol pentru un festival şcolar… Aveam o colegă din clasă de care-mi plăcea şi care era foarte activă în zona asta a teatrului. La un moment dat căutau un cetăţean turmentat, pentru un text al lui Caragiale. M-au tot rugat să vin la casting şi până la urmă m-am dus. Când am citit, toată lumea a zis: „Super! Tu rămâi”. N-am înţeles eu prea mare lucru şi n-am dat prea mare importanţă, însă, când am pregătit spectacolul ăla, în timp ce jucam, mi-am dat seama că asta o să fac toată viaţa.
A fost o mică revelaţie…
Exact. Şi din momentul ăla totul s-a limpezit… M-am dus la Palatul Copiilor, acolo i-am întâlnit pe Marius Manole, Ramona Gângă, Florentina Ţilea… Şi aşa a început povestea.
Spui că îţi căutai menirea… Ce făceai, mai exact?
Da, am căutat-o ceva vreme. În vacanţa de vară dintre clasa a VII-a şi a VIII-a am fost la o mănăstire, pentru că voiam să mă fac preot. Dar voiam să văd dacă am har.
De când eram mic mi-a fost clar că trebuie să fac ceva, că am un rost pe lume, că nu sunt aşa aiurea şi că trebuie să găsesc exact drumul pe care să merg toată viaţa. Şi să-l găsesc repede ca să nu o iau razna. Şi căutam…
Nu erai prea mic să te gândeşti la asta?
De când eram mic mi-a fost clar că trebuie să fac ceva, că am un rost pe lume, că nu sunt aşa aiurea şi că trebuie să găsesc exact drumul pe care să merg toată viaţa. Şi să-l găsesc repede ca să nu o iau razna. Şi căutam… Poate a fost şi influenţa mamei, care e o fiinţă foarte credincioasă şi mi-a insuflat zona asta religioasă. Aşa că am stat trei luni, toată vacanţa de vară, la Sihla, o mănăstire în munţi, unde nu era nici curent. Eram ajutor de bucătar, dormeam patru ore pe noapte, aveam o oră liberă la prânz, acolo cred că am făcut eu armata… Mi-am dat seama aşa, cam pe la jumătatea şederii mele acolo, că nu e ăsta drumul meu. Mă aşteptam la altceva, dar am găsit aceleaşi ierarhii…
Şi atunci ai înţeles că nu e preoţia pentru tine?
Da. Pe urmă am mai căutat eu ce-am mai căutat şi am ajuns aici, la teatru…
Ok, ai avut acea revelaţie în timp ce jucai. Dar nu sunt şi aici ierarhii? Sau ce-ţi dă actoria?
Enorm! Eu sunt genul care se plictiseşte repede, nu-mi place monotonia, iar meseria asta îmi oferă tot timpul ceva nou, în fiecare zi. Nu mi-a plăcut niciodată tema pentru acasă. Ei bine, asta e o meserie cu multă temă pentru acasă… Mă simt pur şi simplu bine să fac asta. Pot să fac multe lucruri, sunt priceput la multe, dar actoria mă împlineşte. E singurul lucru pe care simt că pot să-l fac continuu, toată viaţa mea.
Motivul pentru care faci actorie e, deci, unul egoist?
Întotdeauna e un motiv egoist. Dacă spune vreun actor că o face în primul rând pentru public… nu e chiar aşa. De cele mai multe ori e un motiv personal. Eu, de exemplu, vreau să trăiesc mai mult. Dar nu mai mult ca timp, ci mai dens, mai condensat în fiecare secundă. Visul meu cel mai mare e să sar dintr-un loc în altul în lumea asta şi să văd cum trăiesc alţii, undeva, pe partea cealaltă a globului, să văd ce poveşti au. Or, actoria îmi oferă o bucăţică din ce-mi doresc. Şi ce-i mai important e că descoperi o bucăţică din tine cu fiecare rol. Fie că o cunoşti sau nu, ea e acolo. Eu cred că orice om conţine tot, şi bune, şi rele, şi că depinde doar în ce situaţie e şi va reacţiona aşa sau invers… oricât de rău sau de bun e. Până la urmă tot la fel reacţionează într-o situaţie dată. Şi atunci, trebuie doar să te pui într-o situaţie dată… Alegerea noastră constă în a cultiva anumite părţi din noi, bune sau rele, conştient sau inconştient, dar până la urmă devine evident că noi conţinem tot.
Visul meu cel mai mare e să sar dintr-un loc în altul în lumea asta şi să văd cum trăiesc alţii, undeva, pe partea cealaltă a globului, să văd ce poveşti au. Or, actoria îmi oferă o bucăţică din ce-mi doresc. Şi ce-i mai important e că descoperi o bucăţică din tine cu fiecare rol. Fie că o cunoşti sau nu, ea e acolo. Eu cred că orice om conţine tot, şi bune, şi rele, şi că depinde doar în ce situaţie e şi va reacţiona aşa sau invers…
Care e părticica aia care te-a surprins mai mult şi pe care ai descoperit-o prin actorie?
Multe… Deşi cred că nimeni nu e cu adevărat surprins de sine. Dar, dacă nu făceam actorie, cred că n-aş fi ştiut tocmai asta, că eu conţin şi bine, şi rău. Oamenii obişnuiesc să se mintă. Şi cu cât te descoperi mai mult, cu atât e mai bine. Dar trebuie să fii şi dispus să cauţi în tine. Când cauţi în tine, la un moment dat descoperi şi accepţi. Şi nu mai pui măşti, şi nu te mai minţi tot timpul…
Poate oricine să facă meseria asta? Ce-ţi trebuie ca să fii un actor bun?
Să nu poţi funcţiona dacă nu faci asta. Să simţi nevoia s-o faci… să spui ce ai de spus. Eu simt nevoia. Câteodată mă gândesc că nu eu am ales, ci actoria m-a ales pe mine, pentru că a fost o întâmplare. Aşa trebuia să se întâmple…
Din punctul tău de vedere, e mai mult raţiune sau mai mult emoţie?
Trebuie să fie un echilibru. Oricum, actoria e o manifestare schizoidă… Cheia e în echilibru.
Ţi se întâmplă să aluneci într-una dintre zone?
Da, spre emoţie…
A vrut vreodată să rămâi într-una din poveştile în care ai jucat?
Nu, nu vreau să rămân. Pentru că poveştile sunt doar bucăţele… Orice text dramatic arată doar câteva momente excepţionale din viaţa unui om. Dar mai sunt atâtea poveşti de trăit… De ce-aş rămâne într-una singură?! Atunci aş fi nebun! Iar teatrul tocmai asta îmi dă, posibilitatea de a trăi mai multe poveşti.
În seara asta, ai fost Liliom, băiatul care nu poate să spună „îmi pare rău”. Cât semeni tu cu Liliom?
Nu conţin violenţa lui Liliom. Altminteri, Liliom e o parte bună din mine. Am sensibilitatea lui Liliom, câteodată incapacitatea de a exprima ce simt, teama de a exprima ce simt. Toate astea vin poate din timiditate, din complexe, din ipocrizie, suntem produsul părinţilor noştri, suntem ceea ce am trăit. Iar din toată ciorba asta iese un gust. Şi ăla sunt eu…
Ce ţi-a fost cel mai greu cât ai lucrat la Liliom?
Să-mi însuşesc violenţa lui, să ajung s-o conţin. Pentru că e vorba de un om care, chiar dacă e rău, de fapt e foarte sensibil şi tocmai din sensibilitate se poartă aşa. Ne-a spus doamna Adriana Grand un lucru foarte frumos, pe care l-am înţeles după ce am avansat cu repetiţiile. Ne-a zis: „Pe Liliom, până la jumătatea spectacolului lumea trebuie să-l urască, iar de la jumătatea spectacolului până la final trebuie să-l iubească”. E un om handicapat în a exprima ce simte. El, în loc să-i spună „te iubesc”, mai bine-i dă o palmă. Pe Lumea Cealaltă el încearcă să explice şi să repare. Sunt oameni aşa… sau fiecare din noi conţinem o bucăţică din Liliom.
Crezi în posibilitatea de a repara ceva după moarte, aşa cum se întâmplă în povestea lui Liliom?
Mă tem că nu. Dacă poţi să repari ceva, e numai acum şi aici… până să treci dincolo, dacă există un „dincolo”. De fapt, „dincolo” nu ştiu ce înseamnă.
Tu, care spui că te-a tentat viaţa monahală, te întrebi dacă există un „dincolo”?
Da… Nu sunt convins şi nici nu vreau să mă gândesc la asta, dacă există ceva dincolo. Cred că totul e aici şi aici trebuie să fie. Dacă greşeşti, aici trebuie să repari, nu pe lumea cealaltă. Aici e şi Raiul, aici e şi Iadul. Eu n-am crezut niciodată poveştile alea cu Raiul plin de portocali… Dacă mă întreabă cineva ce e pentru mine Iadul, e o mare de regrete…
Şi Raiul?
Linişte!
Ţi-e teamă de ceva pe scenă?
Mi-e frică de mine câteodată. Lupta e cu mine, orice actor luptă cu el. Dacă te temi de public nu ai de ce să mai faci meseria asta. Frica omoară actul artistic şi se vede cel mai tare de pe scenă. Cehov spunea ce înseamnă talentul: curaj şi minte liberă… Deci trebuie să fii curajos!
Ce-ţi place mai mult? Momentul repetiţiilor sau spectacolul?
Repetiţiile îmi plac mai mult. Pentru că atunci se produc lucruri minunate. De la nimic se ajunge la o viaţă… Şi tot drumul ăsta e superb.
A fost vreun moment când ai vrut să renunţi la teatru?
Să merg chiar atât de departe, nu. Dar au fost momente de îndoială. De fapt, tot timpul am momente de îndoială, mă întreb dacă sunt bun în ceea ce fac, dacă asta trebuia să fac… De câte ori încep un nou proiect, o iau de la zero. Experienţa mă ajută doar să construiesc mai repede, dar nu păstrez nimic din urmă. Iar asta e şi bine şi rău. Cumva, pentru următorul proiect eşti curat, eşti ca o tablă goală pe care se poate scrie. Pericolul cel mare este autosuficienţa, asta îl distruge pe actor. Dar, pe de altă parte, poate să nu fie bine s-o iei mereu de la zero, pentru că eşti vulnerabil şi uşor de lovit.
Spui că după momentele de îndoială vin confirmări. Ce-ţi dă încredere?
Propria muncă. Nici premiile, nici cronicile, nimic… Doar munca mea.
Şi atunci, de unde ştii că e bine ce faci?
Pur şi simplu. Simţi publicul. Şi simţi tu însuţi când faci ceva bine. Orice om simte… sau aşa ar trebui. Iar de confirmările din afară trebuie să ne ferim, pentru că oricărui om îi place să fie scărpinat. Şi există multe cazuri de actori care au luat-o razna. Eu încerc să mă păstrez în zona creativă. Sunt în zona de întrebare, caut tot timpul, îmi pun întrebări.
Din punctul tău de vedere, ce anume face ca un spectacol să fie valoros?
Să mă emoţioneze! Apoi, ochiul meu nu mai e chiar nepervertit. Văd şi chestiile tehnice, apreciez şi nişte rezolvări, ale unor scene, ale unor roluri…
Care e relaţia cel mai aproape de ideal cu un regizor?
În primul rând, un regizor trebuie să-ţi dea încredere. Că ştie ce face şi că are încredere în tine. Ca-n orice relaţie interumană, e important să tragă toţi în aceeaşi direcţie. Cred că aici e cheia. De exemplu, cu dl. Frunză întotdeauna am lucrat cu o bucurie extremă. Are nişte indicaţii geniale, scurte şi de esenţă. Şi, dintr-o indicaţie, poţi să-ţi rezolvi tot rolul. Asta mi se pare fabulos la dl. Frunză.
În primul rând, un regizor trebuie să-ţi dea încredere. Că ştie ce face şi că are încredere în tine. Ca-n orice relaţie interumană, e important să tragă toţi în aceeaşi direcţie. Cred că aici e cheia.
Care e cea mai importantă întâlnire pe care ai avut-o în viaţă? Cea care ţi-a schimbat existenţa?
Teatrul. Primul meu spectacol. Atunci s-a schimbat totul. E ca şi cum am lăsat tot ce făceam şi m-am dus pe drumul ăsta. Cu orice risc. E-adevărat că nici nu vedeam atunci vreun risc.
Şi acum vezi?
Acum văd de ce-ar fi trebuit să-mi fie frică atunci şi eram inconştient. Puteam să fiu slab… Puteam să n-am talent deloc. Acum, cred că am puţin… (râde). Poţi fi slab şi să nu-ţi dai seama şi să tot insişti, crezând că n-ai noroc. Şi aluneci, aluneci, şi poţi să-ţi distrugi viaţa, dacă faci ce n-ar trebui să faci.
Mama ta, de care spui că e o fiinţă atât de religioasă, ce părere a avut de povestea cu teatrul?
S-a bucurat foarte mult. Tata mi-a zis că o să mor de foame. Eu cu mama stăteam când eram mic la televizor, luni seara, când se dădea teatru tv. Sora mea şi tata dormeau, iar eu şi mama stăteam aproape de televizor, cu sonorul dat mai încet şi ne uitam. De fapt, mama mi-a insuflat asta, dar inconştient. Dacă stau bine şi mă gândesc, ea mi-a insuflat ambele posibilităţi: întâi cea cu biserica şi pe urmă uite m-am dus în zona cealaltă.
În zona cealaltă?
Glumesc! Cred, însă, că aici, în teatru, e totul. Şi Dumnezeu, şi diavolul… La fel şi dincolo, numai că aici nu sunt pretenţii.
E bine ce se întâmplă în teatrul românesc acum?
S-au pierdut repere, lumea e haotică, se alunecă în lucruri vulgare – vreau să spun vulgare artistic – se alunecă în lucruri ieftine, în comedie cu orice preţ, dar cred că e doar un moment de rătăcire. Şi în toată marea asta de haos se întâmplă şi lucruri minunate. Celelalte, care îmi plac mai puţin şi nu le judec, le iau ca pe nişte rătăciri şi merg mai departe. La fel ca în viaţă, iei ce e frumos. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar dacă încă mai există lucruri frumoase, dacă se mai creează emoţie înseamnă că e bine!
Print