Luna lui Marte aduce cu sine nu numai Ziua Mondială a Teatrului (27), ci şi pe cea a Teatrului de Animaţie (21). În aceeaşi perioadă, Teatrul Ţăndărică din Bucureşti aniversează 68 de ani (!!!) de la prima reprezentaţie. Ca urmare, în această abundenţă de sărbători, pare firesc ca faimoasa instituţie să adauge şi o premieră pe listă. De fapt, este vorba de o nouă versiune a spectacolului “Fata babei și fata moșneagului”, adaptare după Ion Creangă. Regizorul Daniel Stanciu, autor şi al scenariului, rămâne fidel poveştii, pe care, însă, o reciteşte cu mult umor, adăugându-i ritmul alert şi culorile tari de secol XXI. Pe lângă mijloacele clasice ale teatrului de animaţie, varii păpuşi (de la wayang până la cele compuse, de mari dimensiuni), regizorul apelează şi la modernele proiecţii video. De fapt, mizează pe câteva componente esenţiale: personajele bine conturate de actori, muzica şi dansul, precum şi filmul de animaţie proiectat pe fundal.
Spectacolele vizuale, cu rezolvări plastice, par a fi viitorul. Odată cu globalizarea, limba de exprimare începe să-şi piardă din importanţă. De la imagine la decodificarea micilor sau marilor înţelesuri ale celor propuse pe scenă nu mai e decât un pas. Pe care copiii de azi îl fac mult mai uşor decât cei de ieri. În spectacolul de la Ţăndărică, pildele sunt uşor de reţinut. Ca şi morala conform căreia valorile general umane (cinstea, bunătatea, hărnicia şi frumusețea sufletească) pot învinge orice greutăți. În plus, cu descendenţă directă din povestea lui Creangă, îi ajută să răzbată în viaţă atât credinţa în Dumnezeu, cât şi… paharele de argint, salbele de aur, hergheliile de cai, cirezile de vite şi turmele de oi. Într-un echilibru desăvârşit.
Spaţiul în care se deapănă firul epic dramatizat este o îmbinare armonioasă între real (scenografia: Daniela Drăgulescu) şi virtual (grafica video: Golem Studio). Decorul din lemn are două elemente principale: o punte – catwalk, pe care vor înainta personajele în sală, în mici aparteuri sau în momente de dans frenetic, şi o turnantă cavă, în miezul căreia se concentrează toiul acţiunii. Cei doi maşinişti care o manevrează devin, la rândul lor, actori, intervenind în poveste. În spate, decorul se continuă vertical cu ecranul de proiecţie, pe care va rula, timp de o oră, filmul de animaţie, ca fundal pentru personajele reale sau ca produs artistic de sine stătător, cu personaje virtuale (puţin exagerat ca durată în partea a doua a spectacolului).
Continua alternanţă între spaţiul real şi cel virtual face, de altfel, deliciul întregii producţii, trecerile se petrec rapid şi natural, fără a deruta spectatorii (indiferent de vârstă). Iar călătoriile iniţiatice ale celor două surori vitrege sunt atât de fireşti cum numai într-o poveste pot fi. Distribuţia este alcătuită din aşa-zisa “aripă tânără” a teatrului. Simina Constantin redă comic, cu exuberanţă, o fată a babei – brunetă, planturoasă, cu un dinte lipsă (din prea buna purtare), leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă, în contrast cu o fată a moşneagului – blondă, suavă, longilină, harnică şi ascultătoare, interpretată de Alina Teianu, cu priză la copiii cuminţi şi la taţii… pofticioşi.
Drumul lor cel lung şi nu mai puţin simbolic le poartă, ca în orice basm, către un loc necunoscut, punct de întâlnire al omenescului cu divinul, dar şi cu demonicul. Acolo o vor întâlni pe Sfânta Duminică, figurată tot în cheie debordant comică de către Geo Dinescu. Deghizarea superficială, la vedere, în bătrână înţeleaptă, nu ascunde personajul gândit de regizor: o tânără şi cochetă vrăjitoare pe mătură, ce demarează în trombă cu sunet de turbojet, zboară prin văzduh, dar, ca orice femeie, are probleme la aterizare / parcare. Copiii Sfintei Duminici sunt, precum în povestea lui Creangă, balauri – încercare psihică şi fizică pentru cele două surori, ce capătă sarcina să-i laie (!), să-i hrănească şi, pe cât posibil, giugiulească. În spectacolul teatrului omonim, jivinele sunt în număr de trei, zugrăvite în culori naţionale (roşu, galben şi albastru), iar intrările lor ridică sala în picioare – atât prin umor, cât, mai ales, prin momentele coregrafice antrenante. Muzica populară este adaptată la ritmurile moderne cu care copiii sunt mult mai familiarizaţi (ilustrație muzicală şi sound design: Vasile Manta).
Imaginaţia comică a regizorului Daniel Stanciu se dezlănţuie, însă, în detaliile ce însoţesc elementele de morfologie a basmului: căţeluşa bolnavă plină de purici şi purtătoare de lentile de contact, omizile vioaie din peri, mormolocul cel albastru – aprig duşman al fetei babei şi, cireaşa de pe tort, cioara cea mov, adevărat personaj recurent. Îi susţin ideile şi ceilalţi actori din distribuţie, împărţindu-şi mai multe personaje: Dora Ortelecan Dumitrescu, în rolul babei, găina ce cântă în casa moşneagului gură-cască, interpretat de Viorel Ionescu, dar şi Jou-Jou Drăgan şi Marin Fagu. Umorul spectacolului e completat de accentul neaoş, moldovenesc, cu care vorbesc unii eroi. Câteodată, însă, acesta le joacă feste şi cuvintele se disting cu dificultate în sală.
Parabolă autohtonă a căutării şi dobândirii cunoaşterii, “Fata babei şi fata moşneagului” devine, pe alocuri, parodie la tehnica brechtiană a distanţării. Actorii au întrebări, auto-interogaţii, autoironii, aparteuri sau se află în dialog (pricinos de cele mai multe ori) cu autorele Ion Creangă. Acesta este prezent ca povestitor (voce din off sau personaj video) şi receptor al comentariilor trupei, de mai mai că-l înţelegi pe predecesorul Goldoni, aflat în permanente negocieri cu actorii săi cei cârcotaşi la textul scris. Prin acest spectacol, teatrul din Piaţa Lahovari îşi continuă seria comediilor destinate deopotrivă copiilor şi adulţilor, la care adaugă modalităţi moderne de exprimare, printr-o producţie video profesionistă de animaţie. În perspectivă, viitoarea stagiune va aduce cu sine încă o noutate: proiecţia 3D, cu ochelari speciali, trecuţi prin toate testele pentru copii. Şi-atunci să te ţii…
Print