Anul acesta, în primăvară, Teatrul „Ion Creangă” va împlini 50 de ani. O jumătate de secol dedicată copiilor de orice vârstă. Nume celebre i-au scris istoria şi spectacole memorabile au marcat copilăria bucureştenilor (şi nu numai a lor). Cu siguranţă, însă, că enumerările complete şi evocările îşi vor găsi locul la celebrarea instituţiei ce trăieşte acum o altă tinereţe. Cu echipa împrospătată şi cu noi energii adunate, teatrul trece cu fruntea sus peste vremurile care l-au vitregit de sediul din Piaţa Amzei. Până la întoarcerea acasă, reprezentaţiile şi celelalte evenimente se desfăşoară la „colegul” Excelsior şi la Palatul Copiilor, dar şi în alte spaţii generoase – librării sau mall-uri.
Nu cu mult înainte de vacanţa de iarnă, m-am alăturat celor câteva sute de şcolari veniţi la teatru, în Sala Mare a Palatului Copiilor. Ca prin minune, la ora 10 fix a bătut gongul şi un mic band a intrat pe scenă, pentru a acompania instrumental cele 100 de minute de spectacol. Căci este o adevărată minune ca în Bucureşti un spectacol să înceapă la ora anunţată. Reverenţă, aşadar, Teatrului ”Ion Creangă”! Şi bucurie în faţa unui produs artistic ce transcende aşa-zisul „teatru pentru copii” (cel puţin aşa cum ne-am obişnuit aici cu el), virând spre zona „teatrului de artă”.
Pretextul acestui spectacol este un hit… literar ce sfidează timpul şi conferă particularului valoarea de universal. „Amintirile din copilăria” lui Ion Creangă (nu întâmplător patronul spiritual al teatrului) au fost trăite aievea, apoi scrise şi publicate în urmă cu mai bine de un secol. S-au petrecut la Humuleşti, sat mare şi vesel, pe malul Ozanei cea frumos curgătoare, în care se oglindeşte de veacuri Cetatea Nemţului. Dar le regăsim în incredibila lor modernitate şi actualitate în spectacolul lui Peter Kerek, regizor şi autor al scenariului. Cu dinamism şi umor subtil sunt recreate scenic episoade clasice precum „La cireşe”, „Pupăza din tei” sau „La scăldat”, într-o formă inspirată de benzile desenate şi teatrul de animaţie. Cu imagini frumoase, puternice, clare şi luminoase – născocite de scenografa Iuliana Vîlsan, coregrafii punând în valoare ansamblul – imaginate de Larisa Barbu, şi muzici cu influenţe folclorice, interpretate live.
Satul moldovenesc şi personajele care-l populează pierd nuanţele pastel, edulcorate, câştigând în schimb tonuri tari. Povestea lui Nică, fiu al lui Ştefan a Petrei, se derulează rotund: începe şi se sfârşeşte c-o nuntă. Deloc ciudat pentru lumea de astăzi, în prima dintre ele, mireasa e gravidă şi face exerciţii de respiraţie, iar travaliul se petrece în timpul Periniţei. Nică tocmai s-a născut. Un copil cu cap rotund, ca toţi copiii, pe care degeaba religia sau educaţia îl vor pătrat. La botez, mirosul de tămâie inundă sala, iar ironiile se succedă în ritmul amintirilor. Jocurile copilăriei sunt urmate de chinurile scrisului şi cititului pe timp de vară, când cireşele s-au copt. Nu doar eroii cărţii învie prin arta actorului, ci toate personajele poveştii, fie că sunt pupeze, gâşte, vaci sau câini, fie cireşe, perne, garduri, porumb sau cânepă, într-o dezlănţuire creativă remarcabilă. Nu-i de mirare, aşadar, că senzaţiile prin care trece cireaşa mâncată şi agonia fructului copt se întâmplă pe acordurile Serenadei lui Ciprian Porumbescu…
Regizorul-scenarist preferă adesea vorbelor – imaginea şi sunetul. Obiectele supradimensionate, proiecţiile video de fundal, muzica şi dansul „vorbesc” mult mai simplu copiilor, mai eficient. Calea către emoţie e directă şi aceştia reacţionează instantaneu. Fiecare song, fiecare moment coregrafic de ansamblu (fie şi o bătaie) sunt urmate de aplauze năvalnice. (Iată adevărata forţă a musicalului!) Cu „ajutor” artistic şi scenotehnic, imaginaţia foarte tinerilor spectatori recompune şi adaptează poveştile de acum o sută de ani la forma secolului XXI. Căci „câte drăcării le vin în cap, toate le fac” e o vorbă a vârstei fericite – de oricând şi de oriunde, chiar dacă interjecţii precum huşti sau huştiuluc par intraductibile. Iar Calul Bălan şi Sfântul Nicolai au rezonanţa lor, e drept, dar reminiscenţa vechilor unelte pedagogice nu s-a stins cu totul, în ciuda… democraţiei ce ne înconjoară din toate părţile.
Înverşunarea lui Creangă împotriva manualelor de gramatică ale vremii şi a învăţământului înapoiat e altfel canalizată în spectacolul lui Kerek. Hibele educaţiei religioase sau a celei prea stricte, non-creative sunt adesea persiflate. Sfidând vârsta, publicul se dovedeşte bun cunoscător al „folclorului urban”, iar gluma TV cu popa-Batman este imediat gustată. Finalul este unul fericit. După toate peripeţiile, Nică începe o viaţă nouă, fără „sfânta bătaie”, o viaţă în care şcoala şi lecţiile îşi capătă rostul lor. Odată învăţată, tabla înmulţirii poate servi ca punct de plecare pentru un viitor prosper, de „cap de familie”. Ca urmare, spectacolul se încheie rotund, cu o altă nuntă. Deprins acum cu tainele socotelii, Nică se poate însura cu Smărăndiţa, fata popii, căci, nu-i aşa, va şti cum să întreţină o nevastă. Happy-end.
În rolul lui Nică – o excelentă alegere de distribuţie: Richard Bovnoczki, un actor cu date speciale şi cu un parcurs cel puţin interesant în lumea teatrală*. Cu o experienţă îndelungată în teatrul de mişcare, în teatrul non-verbal, sturlubatic ca vântul, Richard Bovnoczki creează cu sinceritate, zâmbită-mirare şi rebeliune copilărească rolul băiatului cu părul bălan, care doar ce râde la soare şi îndreaptă vremea… I se alătură, în partituri multiple, actori din toate generaţiile teatrului, cu plăcerea de a fi împreună pe scenă şi a construi un spectacol aparte, de echipă.
Muzica însoţeşte mereu acţiunea – ca fundal sau comentariu. De la rime ale copilăriei (Melc, melc, codobelc) până la refrene tradiţionale (Paparuda sau Ciuleandra), uneori transpuse în reale sonorităţi rock. Întru explozia de bucurie a publicului. Din păcate, în pofida cantităţii reduse de text, în sală ajung uneori doar imaginile de pe scenă şi sunetul bandului, căci vocile actorilor (neamplificate prin vreun sistem de lavaliere) nu fac faţă dimensiunilor spaţiului şi forfotei de copii. Experienţa rostirii în săli precum Rapsodia sau cea din Amzei nu îi mai ajută în noul spaţiu (mult mai mare) şi numărului crescut de spectatori (din ce în ce mai energici). După pauză, copiii reintră cu greu în starea de spectacol (destul de lung pentru răbdarea lor) şi sunt momente întregi când, în sală, nu se disting vorbele de pe scenă. Şi e păcat pentru o astfel de producţie, pentru o astfel de echipă…
Dar poate am îmbătrânit noi…, ceea ce nu s-ar fi putut spune niciodată despre Ion Creangă. Într-„O introducere pentru copii”, regizorul Peter Kerek îl evoca astfel: Nu îi plăcea bătrâneţea, i se părea că e foarte plictisitoare şi îşi dorea din tot sufletul să mai fie o dată copil. Pentru că, aşa reţinuse el, în copilărie nu te plictiseşti niciodată. Pentru asta, spectacolul Teatrului „Ion Creangă” e o soluţie!
* Un interviu cu cu actorul Richard Bovnoczki poate fi citit în revista noastră:
https://yorick.ro/richard-bovnoczki-virtualul-ne-a-modificat-si-ne-a-distorsionat-realul/
Teatrul „Ion Creangă”
„Amintiri din copilărie”, după Ion Creangă
Scenariul şi regia: Peter Kerek
Scenografia şi ilustraţiile: Iuliana Vîlsan
Coregrafia: Larisa Barbu
Animaţii video: KOTKI visuals
Cu: Richard Bovnoczki, Cezar Vlad Popescu, Ioana Ginghină, Marius Nănău, Alexandrina Halic, Eduard Petru Jighirgiu, Anca Zamfirescu, Ion Gh. Arcudeanu, Mihai Verbiţchi, Marina Secaşiu, Veronica Stoian, Ani Creţu, Vera Linguraru, Ilinca Atanasiu, Iuliana Costiniu, Liliana Donici, Cerasela Popescu, Magda Condurache, Graţiela Duban, Oana Tofan, Cristi Creţu, Ionuţ Ciocia
Fotografii de Adi Bulboacă
Print