Premiul UNITER pentru Debut a fost câştigat anul acesta de actriţa Ana Bianca Popescu. La scurt timp după ce a absolvit UNATC, a debutat pe scena profesionistă în „Numele” de Jon Fosse, în regia lui Vlad Cristache, într-un rol pentru care a și primit distincția UNITER. Tot la Teatrul Mic o puteţi vedea şi în spectacolul „Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike” de Christopher Durang, montat de Horia Suru. A fost, de asemenea, remarcată în spectacolul „West Side Story”, musicalul realizat de Răzvan Mazilu, pentru FNT și invitat la ediţia de anul acesta a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, aflat în desfășurare. Despre confirmări necesare, despre nevoi şi dorinţe şi mai ales despre începuturi am stat de vorbă cu Ana Bianca Popescu la scurt timp după ca UNITER i-a decernat, cum spune ea însăşi, o confirmare şi cu câteva zile înainte de spectacolul de la Sibiu.
Există un public pentru musical la noi?
Sunt convinsă. Mama mea e artist liric la Operetă. Opereta şi, mai nou, musicalul au publicul lor. De mică mergem şi ţin minte că aşa-numiţii admiratori ai operetei veneau şi făceau reclamă la spectacole, aduceau alţi oameni etc. Sunt sigură că şi la noi în ţară sunt destui iubitori. Muzica de genul ăsta te umple, are o energie fantastică, e altceva. Când eşti pe scenă cu o orchestră live, joci altfel în musical, gen care însă presupune costuri imense.
Vocea e moştenire, deci.
Da. Am moştenit-o de la mama. Am şi lucrat-o un pic. În UNATC n-am făcut belcanto, ci musical american. Am fost Velma din „Chicago”, spectacol făcut la Masterat, când am lucrat cu o profesoară de la Conservator, care face însă mai mult jazz. Aşa am căpătat, să zic, elementele principale de tehnică.
Dar tu cântaseşi înainte.
Am cântat de mică într-o trupă de patru fetiţe, mai întâi la Palatul Copiilor, începând de la cântecele. În trupa asta am cântat până la 15 ani. Când am intrat la liceu, mi-am zis că vreau ceva mai mult. Am mers la Liceul Gheorghe Şincai, unde se făcea în fiecare an preselecţie pentru trupa Catharsis. M-am dus şi eu să văd cum e teatrul, fără să mă gândesc la o carieră. Mergeam la teatru, îmi plăcea, dar atât. M-au luat în trupă, am făcut primul spectacol, am fost cu el în festivalurile pentru trupe de liceeni, am luat premii de interpretare şi de-atunci mi-am spus că asta vreau să fac. Nu m-am mai răzgândit. Apoi am avut noroc.
Tocmai aţi avut o reprezentaţie „West Side Story” la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Îţi plac festivalurile?
Foarte mult chiar. Tocmai ne-am întors de la un festival de la Buzău, unde, din păcate, n-am avut timp să ne întâlnim cu celelalte trupe invitate. E superb să schimbi idei, să vezi, să descoperi cum fac alţii teatru în altă parte, în România sau în străinătate. Un astfel de festival e IDEO IDEIS de la Alexandria, care e mai aproape de noi, tinerii, are o atmosferă extraordinară şi aduce spectacole dintre cele mai bune de la noi. La Sibiu îmi place foarte mult. Acolo tot timpul e ceva de văzut şi de făcut – statui vivante pe stradă, vernisaje etc. Plus party-urile de după spectacole!
Dar la Bucureşti cum e?
Aici funcţionez. Mulţumesc lui Dumnezeu, până acum am avut noroc. Începând cu „Numele”, lucrurile s-au legat. Nu s-a întâmplat mare lucru după, dar sunt mulţumită de ce am izbutit să fac până acum şi sper ca şi de acum încolo să fie la fel de bine. Fiind una dintre cei care fac, sunt în regulă. Dar sunt conştientă că trebuie să deschidem mai multe portiţe pentru mai mulţi oameni. Suntem o generaţie de fiinţe pline de energie bună, de oameni care vor să facă, care sunt dispuşi şi talentaţi. Dar într-un teatru e foarte greu să pătrunzi. Iar teatrul indepedent este altceva. Eu fac şi teatru independent. Suntem o mână de colegi de Masterat. Ne-am adunat şi jucăm împreună la Godot Café, la Music Club. Teatrul independent e o portiţă. În teatrul de stat e foarte greu să ajungi. Există audiţii, dar sunt şanse minime să fii tu cel ales din 300-400 de actori. Există audiţii închise, făcute numai pentru colaboratorii respectivului teatru, la care noi nu avem acces. Ar trebui să se găsească o soluţie să jucăm şi noi mai mult, cu actori cu experienţă, de la care să avem ce învăţa. E important, pentru că meseria asta se fură. Oricât teatru şi film ai vedea, oricât ai citi, una e să fii acolo cu un actor foarte experimentat, care să-ţi spună unde e bine şi unde nu. Eu cer păreri, ascult, mă ajută. Sunt mică, drumul abia a început şi asta e foarte important.
Suntem o generaţie de fiinţe pline de energie bună, de oameni care vor să facă, care sunt dispuşi şi talentaţi. Dar într-un teatru e foarte greu să pătrunzi. Iar teatrul indepedent este altceva. Eu fac şi teatru independent. Suntem o mână de colegi de Masterat. Ne-am adunat şi jucăm împreună la Godot Café, la Music Club. Teatrul independent e o portiţă. În teatrul de stat e foarte greu să ajungi. Există audiţii, dar sunt şanse minime să fii tu cel ales din 300-400 de actori.
Ca tânăr intrat pe scena profesionistă, simţi că există ceea ce se cheamă conflict între generaţii?
Nu cred. Oamenii vor lucruri total diferite şi probabil că de aici vine acest aşa-numit conflict între generaţii. Vrând să facem, noi ne răzvrătim împotriva faptului că nu putem să facem. Asta nu ţine însă de noi, ci de cei care sunt acolo, sus, şi nu deschid aceste portiţe. La UNATC am avut profesori mai mult decât OK. Ei au susţinut mişcarea noastră, au încercat să ne propună, oriunde au putut, să facem lucrurile frumoase împreună. Singur e greu să ieşi fruntaş, nu? Dar în grup se poate. Pe de altă parte, suntem şi foarte mulţi tineri absolvenţi. Înainte o clasă de actorie avea 3-4 fete şi 3-4 băieţi. Puteai să înţelegi, să lucrezi mult, era altceva. Acum sunt peste 60 de actori într-un an, iar la Masterat ajung 20, căci sita cerne. Mulţi nu mai vor la masterat pentru că gândesc aşa: Sunt blocat în facultate încă doi ani. Şi după ce fac? Eu însă am ţinut mult să fac masteratul ca să lucrez şi cu alţi profesori, printre care Gelu Colceag şi Radu Gabriel, de la care am avut altceva de învăţat. Aş sfătui pe oricine să facă asta. Aşa măcar te ţii cald. Revenind, nu am trăit conflictul între generaţii. În plus, în teatru nu se pune problema aşa. Există roluri pe care noi, la vârsta asta, nu le putem juca. Eu aş fi mândră să joc cu profesorii mei şi sunt convinsă că ei m-ar propune oriunde ar fi nevoie de o fată tânără, blondă/ roşcată.
Există, deci, solidaritate de breaslă?
La Teatrul Mic, unde am făcut „Numele”, nu am lucrat cu foarte mulţi actori de acolo. Eu am avut însă mare noroc pentru acest spectacol, care a urmat după Festivalul Audiţia Naţională, care a avut zece finalişti. Pentru mine, să joc cu Gheorghe Visu şi Ana Ciontea, mari actori, a fost extraordinar. La prima lectură mi-a fost îngrozitor de frică. Era prima mea experienţă cu nişte actori din teatru. N-au făcut niciun fel de diferenţă, între noi, cei trei începători, şi ei. Ne-au considerat colegi. Am vorbit de la egal la egal. Niciodată nu am simţit că deranjez sau că poate nu fac ce trebuie. Am auzit tot felul de poveşti cu începători cărora colegii mai experimentaţi la zic: „Tu taci aici şi mă laşi pe mine să fac mai mult”. Mie nu mi s-a întâmplat. Oamenii chiar au fost bucuroşi să accepte lângă ei oameni cu energie nouă. Asta mi-a dat încredere. E esenţial că lucrezi în confort, să ai lejeritate şi feedback.
Şi aşa a venit şi Premiul UNITER pentru Debut.
A fost superb. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap. Când am auzit de nominalizare, am crezut că e o greşeală nume. Deh, mă cheamă Popescu, mi se tot confundă numele! A fost o mare bucurie pentru mine şi pentru ai mei. E foarte important să ai o confirmare la început de drum, de la oameni avizaţi. Porneşti înainte cu altă încredere. Deşi totul e relativ şi nimeni nu ştie ce urmează. Deocamdată, încă mă bucur de premiu. Am avut alături de mine, tot timpul, partea maternă a familiei. Bunicii mei au vrut să fac teatru. Bunicul meu a fost circar – clovn, acrobat, tot. De acolo a plecat, cred, sămânţa asta de talent, înclinaţie pentru actorie şi muzică. Întâi a moştenit-o mama, iar eu am luat de la ea.
Când am auzit de nominalizare, am crezut că e o greşeală nume. Deh, mă cheamă Popescu, mi se tot confundă numele! A fost o mare bucurie pentru mine şi pentru ai mei. E foarte important să ai o confirmare la început de drum, de la oameni avizaţi.
L-ai văzut pe bunicul la circ?
Din păcate, nu. Era acolo când eu nu mă născusem şi nici măcar mama nu se născuse. N-am să uit însă niciodată cum, în copilărie, se costuma în Charlie Chaplin de fiecare Revelion şi făcea momenţele prin casă. Nu mai ştiu ce spunea, dar mă fascina. Îşi creiona sprâncele şi mustaţa cu un dop de plută ars şi avea o dezinvoltură fantastică. În afară de asemenea momente artistice, era un om tăcut, îşi vedea de ale lui, nu prea vorbeam. Îl iubeam enorm aşa cum era şi mă fascinau momentele în care se transforma, pentru mine, ca să mă facă să râd. Regret nespus că nu m-a văzut niciodată pe scenă, iar cântând m-a auzit în înregistrări. El niciodată nu mi-a spus un monolog. Înainte să dau examen de admitere la UNATC, eram acasă cu un coleg, a trecut prin bucătărie şi ne-a auzit că ne trebuie un monolog comic. A zis că ne spune el unul. A făcut singur un cuplet, a jucat minunat două personaje pentru mine. Mi-a zis să notez textul, dar nu l-am notat… Acum, la orice repetiţii şi la orice spectacol, mă gândesc că ei, bunicii mei, mă văd de undeva, de sus.
Ce urmează după Premiul UNITER?
La Teatrelli avem un spectacol care se joacă toată vara, repet încă la Naţional, într-un spectacol regizat de Cristina Giurgea, care se pregăteşte pentru toamnă. Vreau şi vacanţă… Sper să apară proiecte noi din toamnă.
Ce anume ţi-ar plăcea cel mai mult să faci?
Din fiecare gen îmi place câte ceva. Pentru licenţă am făcut mai mult dramă, pentru master, mai multă comedie. Voiam să fac comedie, dar a venit „Numele”. Iar în dramă accesezi mai multe locuri din tine pe care în viaţă şi în comedie eviţi să le accesezi. În dramă trebuie să lucrezi mult cu tine şi să scoţi la suprafaţă absolut tot ce ai. De asta mi-a placut mult „Numele”, pentru că m-am deschis foarte tare în lucrul cu regizorul şi cu partenerii mei. Am lăsat să iasă afară tot – sensibilitate, vulnerabilitate, nevoie de iubire, într-un spectacol în care contează mai mult ce nu se spune decât ce se spune. Am avut curaj. E important să laşi măştile la o parte pe scenă. De asta vin oamenii la teatru: să vadă viaţă şi să se regăsească în personajele de pe scenă. Oamenii au nevoie să evadeze din viaţa lor la teatru, unde vezi personajele chiar în faţa ta. Dacă spectatorul pleacă acasă cu nişte întrebări, dacă pleci de la spectacol modificat, meciul e câştigat. Revenind, sunt la momentul la care nu resping nimic. Mă atrage ceva din fiecare gen şi aş vrea să descopăr cât mai mult din fiecare.
E important să laşi măştile la o parte pe scenă. De asta vin oamenii la teatru: să vadă viaţă şi să se regăsească în personajele de pe scenă. Oamenii au nevoie să evadeze din viaţa lor la teatru, unde vezi personajele chiar în faţa ta. Dacă spectatorul pleacă acasă cu nişte întrebări, dacă pleci de la spectacol modificat, meciul e câştigat.
Tu de la ce spectacole ai plecat modificată, cum spui?
De la „Faust”-ul lui Silviu Purcărete de la Sibiu, pe care l-am văzut când eram studentă în anul I. Când s-a terminat, n-am putut să vorbesc vreo trei ore. Câtă energie, câtă precizie, cât gând… O aripă de înger a trecut pe-acolo. Nu numai că mi-am pus întrebări, dar mi-am dorit şi eu un astfel de spectacol, atât de greu, atât de complex. De la „Regina mamă”, cu Olga Tudorache, am plecat de trei ori modificată. E un spectacol care şi-a pus amprenta asupra mea.
Tu simţi reacţiile publicului de pe scenă? Eşti atentă la ele?
Pariul cel mai mare al unui actor e să-şi ducă partitura şi să treacă prin toate jaloanele create personajului, fără să modifici personajul în funcţie de reacţia publicului. Există săli moarte şi săli cu oameni care simţi că merg cu tine. Sunt spectatori care nici nu îndrăznesc uneori să spargă liniştea spectacolului, intimitatea care se creează acolo. Uneori, când joc, simt că oamenii încearcă să ne protejeze. Însă e important să-ţi păstrezi traseul indiferent de ce public ai. Şi, când ai un spectacol prost, niciodată să nu dai vina pe public! De la public primeşti cel mai sincer feedback. Problema e la tine, actorul. Eu sunt pentru publicul sincer. Aplaud la final numai dacă mi-a plăcut. Nu mă ridic pentru efortul actorilor. Nu e OK aşa.
Spui că premiul UNITER îţi dă încredere. Ce aşteptări ai?
Aceleaşi pe care le aveam şi înainte de nominalizarea pentru premiu. Aştept proiecte, ocazii, uşi deschise, întâlniri cu oameni de la care am de învăţat, spectacole într-un mediu confortabil. Îmi doresc să fiu în priză. Ziua de dupa seara premierei e cea mai tristă zi. Îţi tulbură bioritmul. Te întrebi: OK, şi acum eu ce fac? E foarte important şi foarte greu să-ţi faci meseria. Dar sunt optimistă şi cred că Dumnezeu are grijă, că fiecare are steaua lui, că e loc pentru toată lumea.
Un teatru de stat în care să fii angajată ar fi potrivit pentru etapa asta? Unii din generaţia ta ar vrea, alţii nu.
Totul pleacă tot de la partea financiară. Probabil că e mai bine să ai mai multe colaborări. E mai mult decât oferă un salariu de actor debutant într-un teatru de stat. Există şi posibilitatea să te angajezi într-un teatru şi să nu joci cât ai vrea şi ai putea. Noi, actorii tineri neangajaţi, ne dorim să ne facem meseria, să lucrăm orice rol. Noi vrem să creştem. Eu m-aş angaja, dacă mi s-ar propune şi dacă aş câştiga un concurs. Nu am nimic de pierdut. Sunt idealistă şi mă gândesc că, dacă intru într-un teatru, joc. Eu am nevoie de constanţă: am nevoie să ştiu că, după ce termin un proiect, urmează altul. Dar nu există garanţii. Sunt, momentan, pentru varianta angajare+colaborare.
Print