Născută pe 27 decembrie 1968, Ana Boariu este fiica Ilenei Berlogea, unul dintre cei mai importanţi cercetători în domeniul teatrului din România. A absolvit Facultatea de Regie la UNATC Bucureşti, obţinând, în 1992, cu spectacolul „Equus” de Peter Shaffer, montat pe scena de la Cassandra, premiul Festivalului Naţional de Teatru pentru Cel mai bun spectacol al şcolilor de teatru şi Premiul Uniter pentru cel mai bun debut de regie. În 1997, a absolvit Institutul teologic „Sf. Tereza” din Bucureşti, iar în 2002 a susţinut un masterat în Artă sacră, la Paris, la Institutul Catolic, cu lucrarea „Amintire şi mărturie în Evanghelia după Ioan: puncte de plecare pentru o reprezentare teatrală”. Lucrarea s-a concretizat în anul următor, într-un spectacol, realizat sub egida UNITER, jucat în Franţa şi Spania pe drumul spre Compostella.
În cadrul unui proiect al UNITER, ce-şi propune redescoperirea lui August Strindberg, Ana Boariu a pregătit un happening, pornind de la ultimul text al scriitorului, numit „Marele drum”, deopotrivă cu lansarea volumului „August Strindberg, un precursor solitar al teatrului contemporan”, scris de Ileana Berlogea.
Cum a început povestea cu Strindberg?
Probabil că ceea ce vă spun o să pară cel puţin bizar, pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată Strindberg. Când citeam, simţeam că înghit furculiţe… De altfel nici nu m-am mai chinuit să-l citesc cu adevărat după „Domnişoara Iulia”, care mi-a stat în gât. Ştiam că mama scria o monografie despre Strindberg, iar în facultate mie mi-a plăcut foarte mult Ibsen şi chiar am întrebat-o de ce a scris despre Strindberg, şi nu despre Ibsen, iar ea a zâmbit şi nu a încercat să-mi explice. Înainte să moară, era singurul lucru pe care şi-ar fi dorit să-l termine. În 2002, a avut o tumoră pe creier care i-a luat vederea treptat. A murit pe 16 octombrie. Anul trecut am avut în sfârşit timp să mă ocup de manuscris, aşa cum îi promisesem. Deşi niciodată n-am citit nici o pagină scrisă de mâna mamei, pentru că n-am putut să-i descifrez scrisul… Se grăbea să scrie, pentru că întotdeauna gândea mult mai repede decât scria şi toate literele seamănă între ele. Iar sfârşitul de cuvinte nu există, că, din moment ce ştim româna, ştim şi cum se termină cuvintele (râde)… Dar anul trecut chiar am avut timp. Uite că şi criza a folosit la ceva! N-am mai avut atâtea proiecte şi, dacă tot trebuia să stau în casă, am zis că am timp să mă joc de-a spânzurătoarea…
Şi cât a durat joaca asta?
Trei luni. În care am citit şi Strindberg, pentru că în momentul în care anumite cuvinte puteau să fie „căpitan” sau „copil” era bine să citesc şi piesa ca să-mi dau seama despre ce e vorba acolo. Ceea ce m-a făcut să citesc absolut tot Strindberg. În afară de asta, mama a scris cartea într-un fel care te provoacă să-l citeşti, îl pune în contextul epocii, dar neîncercând ca alţi biografi sau critici să-i desluşească opera doar pornind de la viaţa lui. E-adevărat că el însuşi spune la un moment dat: „Scriu despre mine, pentru că pe altcineva nu cunosc”. Apoi, mi-am dat seama că lumea, chiar dacă va citi o monografie despre Strindberg, va simţi nevoia să-i citească şi textele, iar el nu e tradus în română decât foarte puţin. E autor a peste 40 de piese, romane, nuvele, poveşti, plus reflecţiile personale din ultima perioadă. Aşa că am pornit şi un proiect cu UNITER, să traducem douăsprezece texte noi de August Strindberg. Şi să creăm un happening în spaţii publice, după ultima lui piesă, numită „Marele drum”, care e foarte specială şi-i sintetizează toată opera. Pe 1 noiembrie va fi lansarea acestui volumaş, în traducerea lui Carmen Vioreanu, împreună cu volumul mamei, „August Strindberg, un precursor solitar al teatrului contemporan”.
Să înţeleg că între timp că au început să dispară furculiţele din gât?
Au cam dispărut, deşi tot nu sunt sigură că mă împac cu „Domnişoara Iulia”… (râde) Dar m-am mai liniştit când am văzut ce scrie el însuşi despre ea – că trebuie să-i priveşti moartea ca pe o descătuşare –, şi când am înţeles direcţia lui, de a face din oameni măşti şi de a-i trata ca atare…
Textul Ilenei Berlogea era terminat?
Da. Iniţial am crezut că nu era terminat, iar pentru mama probabil că nici nu era. Când îl laşi mai mult de 30 de ani, evident că ajungi să ai alte lecturi şi începi să vrei să spui altceva… L-a scris în 1973, atunci a avut şi o bursă în Suedia şi era la curent cu toată cercetarea în domeniu. La acel moment studiul ei ar fi adus o altă perspectivă asupra lui Strindberg. Dar chiar publicată acum, carte face acelaşi lucru…
Vorbiţi-mi despre textul pe care l-aţi ales pentru happeningul de pe 1 noiembrie.
E ultimul lui text şi am simţit că realmente reuşeşte să comprime întreaga lui operă şi că poţi să-l citeşti ca pe „Jocul cu mărgele de sticlă”, pe mai multe planuri. Dacă vrei să înţelegi în el toată viaţa lui Strindberg, e toată viaţa lui. Dacă vrei să citeşti toate referirile biblice pe care le-a făcut de la primul până la ultimul text – de la permanenta luptă a lui Iacob cu Dumnezeu pentru a-L înţelege şi a deveni – totul e în acest text. Dacă vrei să-l înţelegi ca pe un proces de alchimie, toate personajele simbolice ale alchimiei sunt acolo, pe culori. Exact ce visa Hesse în „Jocul cu mărgele de sticlă”… A înţeles perfect ce se întâmpla în lumea lui şi pe plan social, şi politic… A înţeles Biblia şi a urmărit-o, apoi a scris o carte, încercând să înţeleagă manifestarea voinţei conştiente în istoria universală. Şi, analizând istoria ultimilor 2000 de ani, încearcă să vadă cum aceeaşi voinţă conştientă e prezentă în istoria tuturor naţiunilor, indiferent dacă ele înţeleg sau nu. Cumva asta simţi şi în „Marele drum”. E un fel de Cassandră nu pentru că a prezis, ci pentru că a înţeles… Când un mare artist şi un om extrem de sensibil trăieşte ceva, e în rezonanţă cu toate dramele şi „bolile” timpului său. Ajunge la un moment dat, în acest text, să fie ca Profetul Ieremia, singurul profet din Biblie căruia, după ce i se întâmplă lucruri în viaţa personală, Dumnezeu îi spune: „Du-te şi povesteşte ce ţi s-a întâmplat, asta o să i se întâmple şi poporului tău”. Textul e împărţit în trei episoade şi va fi jucat în trei locuri: la metrou, în Piaţa Palatului şi apoi într-un spaţiu unde o să fie şi lansarea. E vorba de întâlnirea omului cu sufletul său, omul care poartă măşti. Prima parte, cea de la metrou, va fi ca într-un spectacol cu Mărioara şi Vasilache. Cea de-a doua va fi o satiră politică, ce va atinge toate dictaturile secolului 20. Are două personaje principale, fierarul şi învăţătorul, în care fierarul e cel mai prost om din sat, de aceea e ales primar, şi nu-i lasă pe ceilalţi să gândească, iar învăţătorul, trebuie să se prefacă şi să pară cretin. Acest lucru Strindberg l-a scris în 1909… Încerci să râzi, dar până la urmă povestea te înghite şi te domină, pentru că asta a fost realitatea secolului 20.
Iar ultima parte, care aduce lucruri clare din viaţa personală a scriitorului, vine cu nişte detalii care te cutremură… Alter-ego-ul lui, cel care suferă cel mai tare de boala şi degradarea Europei, e un japonez, care vrea să se sinucidă şi pe acel japonez în cheamă Hiroshima şi îşi dă foc. De ce oare din toate numele din Japonia a ales să-l cheme Hiroshima şi să se transforme în cenuşă… Şi aşa ai sentimentul că a ajuns la Ieremia.
Strindberg se joacă între poveşti… continuând aceeaşi transformare alchimică – de altfel e cunoscut faptul că s-a jucat de-a alchimia până şi-a ars mâinile – reuşeşte să găsească acea cheie din „Jocul cu mărgele de sticlă”, în aşa fel încât planul personal să ajungă la unul profetic.
Şi credeţi că există în acest moment public pentru Strindberg, care să înţeleagă aceste jocuri şi planuri multiple?
Nu cred că trebuie să le înţeleagă pe toate. Poţi să urmăreşti oricare dintre planuri pentru că funcţionează oricum… Cine înţelege toate conotaţiile, simbolurile etc. din spatele unui spectacol cu Mărioara şi Vasilache?! Dar te distrezi copios.
Dar dumneavoastră cui vă adresaţi cu acest gen de teatru, creat în alt tip de spaţiu?
Mie nu-mi place teatrul! Nu-mi place în sală, pentru că nu-mi place ca lucrurile să se repete. În spaţiile neconvenţionale nu se repetă. Sau nu sunt eu omul potrivit să montez în teatru…
De ce nu?
Pentru că îmi place intensitatea momentului trăit atunci, la maxim. Nu-mi plac repetiţiile, pregătirea, repetiţiile de după… Şi nu-mi place scena italiană.
Şi care e sensul tipului de teatru pe care-l faceţi?
E o experienţă. Drumul spre Compostela a fost o experienţă de echipă şi o formă de înţelegere pe care ajungi să o ai asupra ta şi până la urmă asupra propriei istorii, în contact cu celălalt. Cu cât celălalt e mai diferit, cu atât poţi să te descoperi pe tine mai bine… Mult mai bine într-un spaţiu precum Franţa sau Italia decât ar fi fost în România. Era o reflecţie despre identitate.
Şi de ce n-ar fi funcţionat în România?
Pentru că nu poţi să-ţi găseşti identitatea în raport cu cineva similar cu tine.
Aveţi un masterat în teologie şi artă sacră. Cum se completează sau se resping cele două laturi, regie de teatru şi catolicism…
Nu ştiu cum… Cred că nu înţelegem absolut niciodată nimic din ce se întâmplă cu noi şi cred că totul se rezumă la faptul că, în 1968 (privind din afară, cu amuzament), pe vremea când mă năşteam eu, mama a publicat o carte despre teatrul medieval. Şi cred că acolo am rămas cu mintea… (râde). Probabil de-aia nu-mi place scena italiană, am rămas la teatrul medieval.
Cum arăta copilăria în casa doamnei Berlogea?
Mama m-a dus la teatru în neştire. A început cu Wagner, iar la teatrul de păpuşi am ajuns pe la 11 ani. Şi am ascultat aceeaşi melodie de la 4 ani până la sfârşitul vieţii mamei, respectiv că trebuie să termine Strindberg… A scris cartea dintr-un suflu, dar s-a întâmplat să n-o termine niciodată. Pe urmă, a abandonat-o probabil şi pentru că şi-a dat seama că în anii ’80 nu mai putea să fie la fel de deschisă în scris ca în anii ’70, pentru că nu mai era aceeaşi atmosferă în ţară. Acum un an, când am început să transcriu manuscrisul, mi-am dat seama că aveam exact aceeaşi vârstă ca mama atunci când l-a scris.
Dincolo de Strindberg care sunt amintirile de acasă?
Începe o nouă poveste, care s-ar putea chema tot Strindberg… Unul dintre motivele pentru care n-a publicat cartea a fost şi faptul că l-a perceput foarte personal. Cu el s-a dus într-o analiză a vieţii proprii şi am să vă răspund cu propriile ei cuvinte despre Strindberg: „Omul nu trăieşte numai o viaţă dublă, ci adeseori, fără să ştie, poate are o dublură sau mai multe dubluri, un alter-ego sau o serie. Când suntem singuri, gândim şi acţionăm într-un fel, dar e destul să apară o persoană străină pentru a ne comporta adeseori contra naturii noastre, aşa cum o cer convenienţele sau datoriile”. Asta apropo de ce-mi amintesc eu despre copilărie…
Revenind la momentul prezent şi la studiile dumneavoastră în arta sacră. Cât de departe e acum arta de sacru?
La fel de aproape sau de departe ca întotdeauna.
Şi în teatru?
Acelaşi lucru v-aş răspunde. Pentru unii e aproape, pentru alţii e departe. Oricum eu nu fac teatru…
Dar ce faceţi?
Evenimente. Happening-uri. Întâmplări.
Şi care e diferenţa?
Nu sunt angajată într-un teatru, nu montez în mod organizat un spectacol, nu iau un text de teatru… A fost foarte concludent profesorul meu, Dragoş Galgoţiu, de la care am învăţat foarte mult. Când am început proiectul spre Compostella, m-am plâns că mi-e greu. Şi mi-a zis: „Da, ţi-e greu… După ce-ai terminat facultatea n-ai pus teatru, când vrei să te apuci din nou nu iei şi tu un text din teatru, cu nişte personaje, nu te duci într-un teatru, să te sprijini pe o tehnică, pe costume, pe lumini… Nu! Te duci într-un spaţiu care nu e un teatru, care nu-ţi oferă nimic şi nu numai că nu-ţi alegi o piesă, dar iei un text care e o poveste şi nu vrei să spui povestea pe care vrea s-o spună textul, vrei să spui o altă poveste… Şi de ce te miri că ţi-e greu?!” Într-adevăr, dramatizarea primei părţi a Evangheliei după Ioan nu a fost povestea lui Iisus, ci a celor care, amintindu-şi de El, îi spun povestea ca ei să poată trece printr-o perioadă de persecuţie. Trebuia să fie clar. Şi a fost. Şi în Franţa, şi în Spania oamenii au înţeles exact că e vorba de perioada comunistă. Şi nu era schimbată o virgulă din textul biblic!
Cum anume aţi realizat asta?
Aşa e scrisă Evanghelia după Ioan. E povestea celor care-şi aduc aminte de El ca să treacă printr-un moment de persecuţie… E o cheie în ea însăşi, în care Iisus spune: „Acum nu veţi înţelege, ci vă veţi aduce aminte şi veţi înţelege.” Asta a fost cheia, că nu se întâmplă lucrurile când se întâmplă, ci când îţi aduci aminte de ele. Evanghelia după Ioan e singura cu personaje care evoluează.
Şi dacă ar fi să alegeţi o altă perioadă prin care să reprezentaţi Evanghelia după Ioan?
Tot cea comunistă. E singura care are o legătură cu ceva ce voiam să înţeleg. Cu ceva prin care am trecut puţin şi care a însemnat copilăria mea şi care m-a provocat cât să încerc să înţeleg de ce unii oameni au murit în închisori şi altora le-a fost frică.
Şi ce-aţi înţeles?
Că nu poţi să înţelegi nimic şi, ca să mă întorc la Strindberg, iată ce scria Ileana Berlogea la începutul anilor ’70: „O generaţie de adaptaţi modeşti, fără aripi şi fără eroisme, fără lupte şi sacrificii…” Transcrierea din anii ’80 se rezumă să afirme că autorul îşi acuză lumea în care trăieşte… Textul era prea adevărat şi prea contemporan generaţiei care-şi pleca tăcută capul în anii 80, „fără aripi şi fără eroisme”. Iată o posibilă explicaţie pentru care mama n-a publicat atunci cartea…
Pentru creştinism ce a însemnat comunismul?
O perioadă de încercare şi fiecare duce cât i se dă. Eu n-am avut niciodată un moment de alegere, am trăit şi am crescut în frica celorlalţi. Dar niciodată nu creşti în liberate… întotdeauna ai o povară şi o poveste personală de dus.
Şi dacă ar fi fost să alegeţi cum să trăiţi şi unde?
Într-un film de Woody Allen, în ultimul… „Midnight in Paris”. E despre un american care merge la Paris şi visează să fie în anii ’20 şi când ajunge în anii ’20 se întâlneşte cu o femeie de care se îndrăgosteşte şi se înţelege cu ea foarte bine, pentru că nici ei nu-i place epoca în care s-a născut şi vrea în „La belle epoque”… Povestea se complică, dar în final el îi spune: „M-am trezit într-un coşmar, că mă duceam la dentist şi nu putea să-mi facă anestezie. Şi vreau înapoi în anii 2000…” Întotdeauna vrem să trăim în altă epocă, dar dacă suntem în aia în care suntem înseamnă că avem ceva de rezolvat aici.
Şi ce aveţi de rezolvat?
Mi-a lăsat mama ceva de făcut. Acum avem de publicat o carte şi de făcut un happening… (râde)
Spuneţi că nu vă place teatrul, că nu sunteţi în teatru… De ce faceţi, totuşi, teatru?
Dar nu fac teatru. Fac un happening, o „întâmplare”… am făcut un drum pe jos spre Compostella.
Atunci ce înseamnă teatru? Sau care e diferenţa?
Mă întrebaţi ce diferenţă e între teatru şi „întâmplare”?! Ultimul spectacol pe care l-am văzut şi care mi-a plăcut enorm este „Furtuna” lui Victor Ioan Frunză şi cred că nu e teatru, că e „întâmplare”… Adică e foarte viu. Teatrul e pe muchie de cuţit. Şi cred că Peter Brook îl defineşte cel mai bine. Sau e viu, sau e mort. Dar întâmplarea e vie…
Să înţeleg că teatrul e mort, iar atunci când e viu devine „întâmplare”?!
Cred că da… (râde). Când e viu devine „întâmplare” pentru că se întâmplă… Iar ce se repetă e mort.
Iar „întâmplarea” se apropie mai mult de zona sacrului?
Da. Sacrul implică ideea de deschidere şi de nelimitat. Deschiderea înseamnă viaţă. Când lucrurile se închid, atunci mor. Când încerci să-ţi salveţi viaţa, o pierzi şi când o pierzi, de fapt o câştigi…
Print
Un Comentariu