Ana Ioana Macaria: Avem nevoie de poveşti care să lase în urmă întrebări şi taine

De zece ani, de când se joacă la Teatrul Bulandra spectacolul „Unchiul Vania”, de A.P. Cehov, regizat de Yuriy Kordonskiy, este Elena Andreevna, soţia profesorului Serebreakov (Victor Rebengiuc). În „Pescăruşul” Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic a fost o Nina Zarecinaia de neuitat, când era încă studentă. Din primăvară, este malefica Babakina în „Ivanov”, de A.P. Cehov, spectacolul lui Andrei Şerban, regizorul cu care a şi debutat. De săptămâna aceasta, va fi Nastenka în „Însemnările unui necunoscut”, de F.M. Dostoievski, montarea lui Alexandru Darie. Profesionist de forţă, actriţa Ana Ioana Macaria a urcat pe scenă la 18 ani, când a jucat direct în „Trilogia antică”. De atunci, i-au revenit partituri de anvergură, în care şi-a dezvăluit personalitatea, forţa şi meşteşugul. Se numără printre puţinii fericiţi care n-au avut dezamăgiri în teatru, după cum mărturiseşte, înainte de o premieră aşteptată.

Să începem de la spectacolul „Însemnările unui necunoscut”, care urmează să aibă premiera oficială în câteva zile. Cum e să te întâlneşti cu Dostoievski pe scenă?

Frumos şi greu. Proza lui are atâtea straturi, atâtea niveluri de înţelegere, încât pare imposibil de dramatizat. Şi totuşi, astă-seară jucăm prima reprezentaţie. Încă nu ştiu ce va zice publicul, dar pentru mine lucrul la acest spectacol a fost într-adevăr o întâlnire în sensul cel mai puternic al cuvântului. De la prima lectură cu domnul Ion Cojar (Dumnezeu să-l odihnească!) şi până azi au trecut trei ani şi ceva: aceeaşi trupă, alt regizor, Alexandru Darie. Amplitudinea sensurilor şi a trăirilor lui Dostoievski e atât de mare, încât cred că aveam nevoie de timpul ăsta ca de un antrenament comun, ca să ne putem scufunda cu el odată în Groapa Marianelor şi să ţâşnim apoi spre cer, căutându-l pe Dumnezeu. Întâlnirea cu Dostoievski e o întâlnire spirituală. Spun „e”, nu „a fost” pentru că sunt convinsă că ea continuă.

Ai debutat în Cehov şi ai continuat să joci Cehov… Cât de aproape îţi este literatura rusă?

Foarte aproape. De copil mi-a plăcut să citesc. Citeam amestecat, de-a valma Şolohov, Sienkievicz, Huxley, Norman Mailer, Camus, după cum îmi plăceau coperta şi titlul şi cărţii. Nu reţineam autorii, aşa că ani de zile, când eram întrebată de un autor, ziceam că n-am citit şi, deschizând cartea, recunoşteam lumea, atmosfera, povestea… Am iubit de copil „Pe Donul liniştit”, „Război şi pace”,” „Idiotul”… Teatru am citit mult mai târziu şi aproape cu forţa. Iubeam proza şi poezia, dramaturgia am gustat-o abia în facultate.  Faţă de Cehov am un soi de iubire care creşte pe zi ce trece. Este autor medic. Eu am vrut să fiu medic şi chiar şi acum mai urmăresc emisiuni tv despre ultimele descoperiri în materie de chirurgie, glande endocrine, cercetare neurologică… Simt în privirea lui Cehov asupra personajelor sale privirea lucidă, eficientă a chirurgului. Pentru mine, Cehov e doctorul care vindecă, plin de compasiune creştină, oameni bolnavi pe care-i vede aşa cum sunt: leneşi, răsfăţaţi, vanitoşi, disperaţi, îndrăgostiţi, caraghioşi. Oameni preocupaţi atât de mult de ei înşişi, încât privesc prea rar către alţi oameni, spre natura care-i înconjoara sau spre Cer…

Povesteşte-mi, te rog, de ce te-ai apucat de teatru. Ce căutai?

N-am vrut de copil să fiu actriţă. La liceu m-am înscris în cercul de teatru ca să pot să mai chiulesc cu acoperire. Profesoara de limba română, doamna Livia Goia, mama actriţei Ilinca Goia, era coordonatoarea cercului de teatru. Ea a insistat să merg la teatrul studenţesc Podul să mă vadă domnul regizor Cătălin Naum. Nu m-am dus decât după treapta a doua, învăţam deja pentru medicină. Ca să mă convingă, doamna Goia m-a dus să văd un spectacol în Pod. Se jucau în aceeaşi seară „Ştefan Vodă”, „Eminescu” şi un spectacol nonverbal, „Leagănul”. M-a tulburat ce am văzut atunci. Nu părea să fie ce ştiam eu că e teatru: scenă, decoruri de carton… Era o energie ciudată, specială, toţi păreau nebuni, dar parcă ştiau ceva în plus faţă de noi, ceilalţi, şi nu aveau voie să spună direct. Ceva important. Şi aşa m-am îndrăgostit de misterul teatrului.

Încă nu voiam să fiu actriţă, dar în 1990 am mers toţi „podarii” la probă la Teatrul Naţional din Bucureşti, pentru corul din „Trilogia Antică” a lui Andrei Şerban. Am repetat toată vara în care eu treceam clasa a XII-a. În toamnă au urmat spectacole şi turnee, nu apucasem să învăţ suficient pentru medicină, aşa că i-am spus mamei că dau la Facultatea de Teatru. Mi-a răspuns că e prea bătrână să mă aştepte pe mine până intru… I-am promis că dau o singură dată.  Am dat şi am intrat din prima.

Ce ai descoperit în tine sau cum te-ai schimbat, de la „Trilogia antică” a lui Andrei Şerban şi de la „Pescăruşul” Cătălinei Buzoianu la „Ivanov”, tot al lui Andrei Şerban?

„Trilogia antică” a fost continuarea lecţiei despre mister şi sacru în teatru. Peste 21 de ani, am primit o nouă lecţie de la Andrei Şerban, la întâlnirea cu spectacolul „Ivanov”. Când am văzut spectacolul în întregul lui, am văzut parcă o autopsie surprinzătoare, eficientă a lumii în care trăim, a României anului 2011, în care bisturiul chirurgului Cehov parcă nu mai poate vindeca, ci doar diseca. Spectacolul atât de bine articulat m-a făcut să accept o nouă perspectivă din care să privesc societatea românească, m-a obligat să văd ceea ce refuzam, adică răul sau golul din noi.

Dar tu ce căutai prin teatru şi ce cauţi acum?

O cale. Mi-a venit ideea asta după ce, în 1990, am fost în turneu cu trupa Podul în Moldova, care încă era încă stat sovietic, şi am jucat în Cetatea Soroca „Ştefan Vodă”. Era un spectacol special, dramatizat şi regizat de domnul Naum, inspirat de clopotele de la Putna. Universul sonor era făcut de domnul Iosif Herţea. Singurul decor era patul lui Ştefan. Fetele eram, pe rând, clopot, ursitoare, ciori, domniţe… Revin. Am ajuns la Soroca, am văzut ruina cetăţii şi domnul Naum a zis: „Nu repetăm, alegeţi singuri cum şi unde faceţi momentele, poate să iasă groaznic sau extraordinar”. Şi a ieşit miraculos. Publicul şi actorii s-au amestecat în curtea cetăţii, natura a venit şi ea la întâlnirea cu noi. Un cârd de ciori a zburat croncănind peste secvenţa lui Ştefăniţă nebun, atunci când noi, fetele-domniţe, am uitat să devenim păsări. Peste nebunia Oanei a început să tune şi o ploaie mică, tristă a pornit după ultimul clopot ce vestea sfârşitul lui Ştefan şi al spectacolului. Am trăit o experienţă stranie, de întoarcere în timp sau de ridicare deasupra lui. Publicul părea din ce în ce mai transparent, mai inconsistent, fantome din viitor ce asistă la o scenă reală din istorie. 

La sfârşit oamenii plângeau, au pus flori pe patul-decor, n-au aplaudat, ci au rămas ca la priveghi şi au plecat pe rând, tăcuţi. Am fost fericită, am văzut că teatrul e o cale spre altceva, spre noi înşine, spre dincolo… Nu a fost o experienţă singulară, ci doar prima. Mai târziu, jucând în „Trilogia antică”, în „Pescăruşul” şi în „Fuga” Cătălinei Buzoianu, în „1794”, spectacolul lui Alexandru Darie, în „Lear”-ul lui Andrei Şerban, am trăit momente de magie, de inspiraţie…

Magie, inspiraţie, dar nu şi dezamăgire?

Teatrul nu mă dezamăgeşte. Oamenii da, inclusiv eu însămi. Ca să mă feresc de dezamăgire încerc să-mi „stăpânesc patimile”, cum spune şi Foma Fomici al lui Dostoievski…

Povesteşte-mi ce a fost cel mai greu să accepţi (despre tine, despre teatru…)?

Cel mai greu e să accept, nu doar mental, ci cu toată fiinţa, faptul că, de fiecare dată, cu fiecare repetiţie, cu fiecare reprezentaţie o iei de la capăt, în timp ce trupul şi creierul tău înaintează în vârstă. Lupta cu uzura, cu inerţia, e cea mai grea şi în teatru, şi în viaţă. Dar cu atât mai valoros e dacă reuşeşti să te mai învingi o dată, să te bucuri şi să devii recunoscător pentru că ţi se dă încă o şansă, un nou început…

Ce poveşti îi plăceau Anei Macaria când era mică? Ce poveşti îi plac acum?

Până să merg la şcoală, am crescut la ţară, la bunica din partea mamei, într-un sat din Câmpia Română numit Baciu Poşta, aflat nu departe de satul lui Marin Preda şi al lui Ilie Moromete. În mod firesc, acolo totul conţine o poveste, un tâlc, un sens dincolo de aparenţă. Adică nevăstuica e nevăstuică, dar e şi fata leneşă şi rea ce vine noaptea să se răzbune omorând găinile şi fuge, dacă vede fusul (cu care nu vrea să muncească) lângă coteţ.  Omida mare şi colorată e omidă, dar o cheamă şi FAPT şi, dacă apare în curtea cuiva, înseamnă că acela are un păcat mare de care trebuie să-şi amintească.  Şarpele de casă e şarpe, dar e şi protectorul casei şi al familiei şi, când se arată încolăcindu-se pe prag, anunţă o schimbare majoră, o cumpănă mare pentru oamenii casei.  Şi multe, multe altele… Trăind în universul ăsta, am ajuns să am o curiozitate spontană faţă de povestea ascunsă în spatele oricărei aparenţe… S-o caut sau s-o imaginez chiar eu. Şi, dacă e să mă iau după „Fata moşului şi fata babei” – preferata mea pe la 5 ani – pot să spun că şi azi sunt mai curioasă în faţa unei lăzi vechi şi prăfuite decât în faţa unei valize scumpe… 

Dar teatrul de azi de ce fel de poveşti are nevoie?

Teatrul contemporan ar avea nevoie de poveşti care să lase în urmă întrebări şi taine. Atunci când ni se pare că am înţeles tot, trăim cu sentimentul că ştim tot şi avem senzaţia că suntem stăpâni. Din păcate, abia când se întâmplă o calamitate naturală oamenii par să-şi amintească ce şi cât pot ei controla pe pământ…

Ţie de ce ţi-e frică pe scenă?

Nu prea mi-e frică pe scenă, mai degrabă în culise până să intru în scenă. Poate doar la premiere îmi e frică puţin de regizor, că aş putea să-l dezamăgesc, pentru că el e singurul care ştie „cum ar trebui să fie”…

Când simţi că ai rătăcit drumul  – pe scenă, în viaţă…?

Şi în teatru, şi în viaţă, când mă înfurii. Rar. De câteva ori pe an. De cele mai multe ori din cauza banilor. Care nu-s destui. Uneori nici pentru supravieţuire.  Asta e ceva trist. Furia e tristă, mă face să rătăcesc drumul.

Ce ai schimba în teatrul românesc, dacă ai putea, şi de ce?

Cred că dacă artiştii – actori, regizori, dramaturgi, tehnicieni de teatru – n-ar fi nevoiţi să se zbată, să alerge haotic pentru supravieţuire, să accepte compromisuri, vorba lui Rostanev: „Ce nu face omul pentru copiii lui, umblă şi în mâini…”, teatrul românesc ar avea mai puţin de suferit, fie el de stat sau independent. Am avea nevoie de un sindicat al tuturor artiştilor din teatru… 

Ce ai schimba în lume?

În lume… ca în teatrul românesc… măcar un minim pentru supravieţuirea tuturor.

Spune-mi o replică pe care-acum o simţi cel mai aproape…

„Ce vreme frumoasă e azi…”

Print

4 Comentarii

  1. Mara 25/05/2011
  2. Cristian 29/05/2011
  3. Alina 06/07/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.