A absolvit facultatea de puțină vreme și este deja unul dintre actorii cunoscuți și îndrăgiți de pe afișele teatrelor. Andrei Huțuleac este și poet. Și-a lansat de curând volumul „Poeziilaprimamână”… După „Spitalul municipal” de la Teatrul Metropolis, îl puteți vedea acum în spectacolele trupei fără nume a lui Victor Ioan Frunză, căreia i s-a alăturat de curând și unde joacă în „Mobilă și durere”, care va fi prezentat joi pe 29 mai, în cadrul festCO, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. Iar dacă ajungeți la Brăila, nu ratați „Liliom” în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Îl puteți vedea, de asemenea, și-n „O piesă deșănțată” a Liei Bugnar… Am stat de vorbă într-o seară, pe terasă, la Green Hours, înainte de un spectacol pe versurile lui Nichita Stănescu. Mi-a mărturisit că se teme de discuțiile față în față pentru că i se par „ca un joc de șah”. „Sunt atent la mutarea celuilalt și încerc să mut bine”… Despre teatru, despre poezie, despre el însuși, cu Andrei Huțuleac…
Tocmai ai publicat un volum de poezie. E un hobby sau nu ți-e de ajuns tipul de exprimare artistică prin teatru?
Exact așa e. Nu mi-e de-ajuns teatrul. Pentru că, așa cum văd eu teatrul la momentul de față, îl consider o minciună frumoasă foarte bine construită. În poezie lucrurile stau altfel. În poezie nu pot să mint și nici nu pot să accept să fiu mințit. De-asta, un autor care-mi place foarte mult este Charles Bukowski. Pentru că el scrie despre ce vede, nu face metafore, nu face floricele. El consemnează despre femeile cu care s-a culcat, tonele de alcool pe care le bea, miile de țigări pe care le fumează și asta îmi place foarte mult. În teatru, dacă faci asta, devine crispant. Și am testat-o pe pielea mea. Teoria mea, cinică, de altfel, este că pe foarte puțini oameni îi interesează „tu, cel adevărat”. Cred că în teatru și în facultate ne foarte mințim cu povestea asta: „tu, cel adevărat, arată-te pe scenă”. Dar nu face nimeni asta. E-adevărat, poate fi o mască foarte bună în care să descarci niște lucruri. Dar atât. Iluzia mea de pe vremea când eram chiar mai puțin experimentat decât acum era că scena e un spațiu în care te poți povesti complet pe tine însuți, în care poți fi tu însuți…
Și de-asta te-a tentat să mergi să faci teatru?
Da, cred că și asta. Faptul că găsisem o formulă prin care să mă povestesc printre picături și pe mine. Dar până la urmă am descoperit că poezia e mult mai potrivită pentru asta și că e mult mai puțin nociv să faci asta în poezie, decât dacă ai face-o în teatru. Este o vorbă a producătorilor americani: „să nu lucrezi niciodată cu un regizor care își toarnă în propriile filme frustrări personale”.
Spui că teatrul e o minciună frumoasă. Să înțeleg că din punctul tău de vedere teatrul n-are adevăr?
Ba da. Dar cât adevăr există în toate minciunile frumoase pe care le cunoaștem? În Moș Crăciun? În basme? Cred că minciuna se transformă în adevăr în ochiul celui care privește, care, din minciuna aia frumoasă, culege ceva, un lucru cu care empatizează și pe care-l înțelege profund despre el însuși și despre lume. Cred că e vorba nu despre tine, ci despre cel care te privește. Aici e răspunderea. Noi, de cele mai multe ori, tratăm teatrul ca și cum ar fi despre noi, despre arta pe care vrem s-o facem, despre cum vrem să evoluăm ca persoane. Dar teatrul românesc, teatrul în general, nu este un spital de nebuni în care să vii să-ți faci terapia. Or, față de cel care te privește ai o responsabilitate. E o vorbă foarte vehiculată în facultate și nu numai, că noi ne permitem să greșim că nu operăm pe creier. Dar, într-un anume fel, operezi un pic pe creier. E un mare viciu să crezi că faci teatru pentru tine, ca să te descoperi pe tine.
Cred că minciuna se transformă în adevăr în ochiul celui care privește, care, din minciuna aia frumoasă, culege ceva, un lucru cu care empatizează și pe care-l înțelege profund despre el însuși și despre lume. Cred că e vorba nu despre tine, ci despre cel care te privește. Aici e răspunderea. Noi, de cele mai multe ori, tratăm teatrul ca și cum ar fi despre noi, despre arta pe care vrem s-o facem, despre cum vrem să evoluăm ca persoane. Dar teatrul românesc, teatrul în general, nu este un spital de nebuni în care să vii să-ți faci terapia. Or, față de cel care te privește ai o responsabilitate. E o vorbă foarte vehiculată în facultate și nu numai, că noi ne permitem să greșim că nu operăm pe creier. Dar, într-un anume fel, operezi un pic pe creier. E un mare viciu să crezi că faci teatru pentru tine, ca să te descoperi pe tine.
Și, deci, tu de ce faci teatru?
Pentru că, undeva, la bază, îmi dau seama că în mine există acea parte perversă care se bucură să fie privită și admirată, pe care cred că toți actorii o au. Cred că, de fapt, de-asta m-am apucat de teatru. Prima „experiență” pe o scenă am avut-o în clasa a IV-a. Senzația care era? Că primeai atenție. Deci motorul inițial ăla a fost. Acum, îmi dau seama că, dacă n-aș fi făcut teatru, n-aș fi cunoscut niciodată oamenii minunați pe care-i cunosc în momentul de față. N-aș fi avut acces la o întreagă lume care în orice alt domeniu mi-ar fi fost interzisă. Însă n-am o explicație foarte clară. Mă feresc foarte tare să dau definiții, pentru că știu că, dând o definiție azi, mâine sigur se schimbă. Mi se pare suspect orice lucru care este prea ancorat, mi se par suspecți oamenii care au păreri prea bine definite, pentru că văd ubicuitatea, frumoasa nesiguranță în care trăim, haosul ăsta care nu ne permite să punem degetul pe lucruri. Nu poți să spui că un spectacol e bun sau prost. Ele există și și fac parte dintr-o paletă. Iar a nu fi de acord cu ele sau a fi de acord cu ele ține doar de subiectivitate.
Dar ce înseamnă din punctul tău de vedere un spectacol bun?
Un spectacol care să mă emoționeze. Dar acel tip de emoție pe care o simt când mă urc într-un roller-coaster. Adică mă aștept ca cel de pe scenă să mă ia, să mă stoarcă, să mă facă să plâng, după aia să mă facă să râd și tot așa. Pentru că fac parte dintr-o generație amorțită, dintr-un tip de educație ciudată. Internetul cred că ne amorțește. Și mă simt foarte bine când cineva reușește să mă scoată din această amorțeală. Să mă piște până mă doare… Asta caut, să mă scoată dintr-o letargie pe care o resimt și în mine, și în lume, în general.
Spui că la bază, scânteia a fost dorința de a fi admirat, de a avea succes… Ce înseamnă acum succesul pentru tine?
Nu mai înseamnă același lucru, nu pentru că l-am atins, ci pentru că am cunoscut oameni care au atins succesul, care sunt populari și observ că e o chestie obositoare și care consumă. E vorba de psihoza care intervine când intri în malaxorul ăsta al popularității. Un malaxor în care ești preocupat de fiecare dată să confirmi, să fii la fel de bun ca data trecută, să nu scazi sub un anumit nivel. Iar în momentul în care te preocupă lucrurile astea, nu te mai preocupă actul artistic în sine și bucuria de a-l face. Pentru că mare parte din plăcerea a ceea ce fac acum e că pot să greșesc. Și, dacă aș avea acel tip de succes, aș începe să-mi formulez o părere a mea despre mine însămi conform căreia n-aș avea voie să greșesc. Asta se întâmplă invariabil cu oamenii care ajung într-un punct. Mi se pare ca un jug pe care-l tragi.
Mă aștept ca cel de pe scenă să mă ia, să mă stoarcă, să mă facă să plâng, după aia să mă facă să râd și tot așa. Pentru că fac parte dintr-o generație amorțită, dintr-un tip de educație ciudată. Internetul cred că ne amorțește. Și mă simt foarte bine când cineva reușește să mă scoată din această amorțeală. Să mă piște până mă doare… Asta caut, să mă scoată dintr-o letargie pe care o resimt și în mine, și în lume, în general.
Sună ușor ipocrit. Deci nu vrei să ai succes…
Bineînțeles că vreau să am succes. Dar cred că e foarte important când îl dobândești, pentru că succesul, ca și dragostea sau câștigul la loto trebuie să ai norocul să-ți vină într-un moment în viața în care știi să-l manageriezi. Eu sunt un om norocos și până acum am avut un traseu destul de stabil și am avut norocul unor întâlniri majore, dar la un moment dat, în viața mea artistică am avut un punct în care știu sigur că dacă n-aș fi schimbat macazul aș fi luat-o razna. Intrasem pe un traseu, mi se părea că ăla e adevărul despre teatru, despre artă, despre viață, mi se părea că știu cum se face, că totul e așa. Iar apoi am avut norocul să-l întâlnesc pe Victor Ioan Frunză. Nu știu unde va duce întâlnirea asta, dar ceea ce știu sigur este că în prezent îmi face un foarte mare bine, pentru că-mi reorganizează felul în care văd această meserie. Pentru că eu am ieșit din facultate cu niște păreri, am intrat foarte repede în teatru, prea repede, când aveam prea puțină experiență, și totul m-a destabilizat groaznic. La teatru mi se cerea să fac ceva repede și bine, or, eu învățasem la școală că e vorba de proces… Acolo mi se cerea: „Zi textul acum, tare, agită-te, intră în scenă, hai!” și eu nu mă simțeam bine pe scenă, dar pe de altă parte lumea în jurul meu zicea că sunt ok. Era un mare haos, pentru că, de fapt, n-aveam un sistem de valori. Și eu asta caut să găsesc în momentul ăsta, un sistem de valori.
S-au schimbat ideile cu care ai intrat în facultate?
Când am intrat în facultate, cred că marele avantaj pe care l-am avut față de mine însumi a fost că n-aveam niciun fel de așteptare. Fiind într-un cerc în Galați unde nu făceam teatru, am intrat în facultate complet curat. Și cred că luând-o de la zero mi-a făcut foarte bine. N-aveam așteptări, așa că n-am avut dezamăgiri. N-am considerat că facultatea nu mi-a dat suficient… Până la urmă, ce poate să-ți pună la dispoziție facultatea decât o bibliotecă și niște oameni care știu puțin mai mult decât tine și încearcă și ei deodată cu tine să descopere adevărul?
Poți să înveți actoria din cărți?
Dar poți să înveți actoria?! Nu știu. Până la urmă, toți oamenii care fac meseria asta spun că actoria se învață făcând-o, jucând concret… Asta se întâmpla pe vremea când existau trupe, intrai acolo, învățai efectiv meșteșugul și jucai. Acum, secolul ăsta nu mai are trupe, nu mai are nimeni răbdare să stea să crească actori și ești obligat să înveți în trei ani ce alții învățau în zece de experiență concretă pe scenă.
Ai vorbit de întâlnirea cu Victor Ioan Frunză. De ce e importantă pentru tine?
Pentru că sunt într-un sincron foarte bun cu ceea ce crede el despre teatru.
Și ce crezi tu despre teatru?
Cred că noțiunea asta de trupă, deși desuetă în secolul ăsta, e foarte importantă. Ea nu naște neapărat vedete, primadone, sau Don Juani, dar, ceea ce e mai important, naște spectacole în care nimeni nu scade sub un anumit nivel.
Povestea asta cu vedeta este unul dintre scopurile școlii de actorie de la București?
Eu am fost o vedetă în facultate și m-am bucurat de asta și asta m-a și ajutat mult. Pentru că eu, în momentul în care mă simt dat la o parte, renunț foarte ușor. Mă ajută să fiu „vedetă”, pentru că, în momentul în care cineva nu se uită la mine sau sunt lăsat într-un colț, eu n-am puterea să ies singur din colțul ăla. Poate e și o chestie de orgoliu.
Să înțeleg că n-ai încredere în tine?
Da, n-am încredere, am o foarte mare problemă cu asta.
Și ce anume îți dă încredere în tine?
Atunci când cineva îmi spune în procentaj egal și că a fost bine, și că a fost rău. O părere obiectivă îmi dă încredere. Părerile prea clare mă sperie.
Îmi spui de generația „amorțită” din care faci parte. Ce fel de povești vrea generația ta?
Teatrul ăsta de tip social care se practică acum mi se pare pe alocuri forțat. Îi înțeleg utilitatea, mai ales în adevărate momente de criză, cum nu cred că trăim acum… Ar fi un răsfăț să spunem că trăim momente de criză și avem nevoie de un teatru care să ne trezească la realitate… Nu-i simt necesitatea. Noi nu știm să facem o poveste simplă, să-i punem un cârlig și să agățăm spectatorul. Și ne apucăm să facem chestii complicate pe care cei din Vest le-au făcut după ce au învățat ABC-ul. Mai bine o poveste cu acțiune, care să mă prindă, și e mai cinstit…
Din mica mea experiență de până acum, a constata un lucru nu e același lucru cu a rezolva. Ori intri în sistem și încerci să-l învingi din interior. Ori nu intri în el și încerci să creezi un sistem alternativ sau pleci în altă țară să lucrezi în alt sistem… Faptul că sistemul e prost nu e o scuză pentru nimeni. Sunt foarte speriat, de fapt, de discuția asta despre sistemul prost, pentru că e o discuție care se naște la bere. Sunt actori care stau la bere și spun: „Ce grea e viața!”. Și este grea. Dar nu e numai pentru actori. E grea și pentru medici, și pentru cosntructori, și pentru gunoieri…
Să înțeleg că pentru tine teatrul e o formă de divertisment?
Cred că e o formă de educație prin divertisment. Dar când spun „educație” mă refer la a înțelege mai multe lucruri despre tine ca om, despre cum reacționezi sau cum te plasezi în context social. Și apoi, eu merg la teatru ca să aud povești frumoase.
Care e prima poveste care te-a marcat?
Prima care m-a marcat la modul visceral a fost o carte care se numește „Flori pentru Algernon” și mi-amintesc că eu, fiind un copil răsfățat și neavând probleme, când am citit cartea aia mi-am dat seama pentru prima oară, în cel mai dureros mod posibil, că există pe lume oameni care suferă. A fost o revelație. Mi-am dat seama că există probleme în lume. Eu, care trăiam în regatul meu, mi-amintesc că am plâns atunci, pentru că mi-am dat seama cât de răi sunt oamenii, cât de variabil e totul, câtă nesiguranță există, cât de greu e să te descurci în această mlaștină…
Apropo de mlaștina în care trebuie să te descurci, te-a speriat gândul ăsta în facultate? Cum să faci să te descurci după ce vei termina?
Nu m-am temut pentru că îmi dau seama că frica, oricum s-ar manifesta ea, e un produs virtual al minții noastre. Bazele ei sunt foarte rar adevărate și mintea noastră are tendința să supradimensioneze orice frică. Conștientizând asta destul de devreme în viață sunt un om destul de relaxat în raport cu propriul destin. Cât despre sistemul ăsta despre care toată lumea vorbește și zice că e prost și nu ajută tinerii, ce pot să spun? Da, nu-i ajută. Dar, din mica mea experiență de până acum, a constata un lucru nu e același lucru cu a rezolva. Ori intri în sistem și încerci să-l învingi din interior. Ori nu intri în el și încerci să creezi un sistem alternativ sau pleci în altă țară să lucrezi în alt sistem… Faptul că sistemul e prost nu e o scuză pentru nimeni. Sunt foarte speriat, de fapt, de discuția asta despre sistemul prost, pentru că e o discuție care se naște la bere. Sunt actori care stau la bere și spun: „Ce grea e viața!”. Și este grea. Dar nu e numai pentru actori. E grea și pentru medici, și pentru cosntructori, și pentru gunoieri… Eu, poate că neavând mari așteptări când am intrat în facultate, n-am apucat să fiu foarte dezamăgit de anumite lucruri. Pentru că n-am avut impresia că intru într-un sistem ideal.
Cum ți se pare că arată peisajul teatrului românesc acum?
Cred că nu mai există preocupare pentru poveste ca întreg. Există preocupare pentru vedete, fie ele actori sau regizori. Sunt micii noștri regizori-vedetă, micii noștri dramaturgi-vedetă, micii noștri actori-vedetă… Dar nimeni nu face din poveste vedeta.
Fotografii de Adriana Grand
Print