Textul „De ce regizez operă?” este Introducerea albumului „Regia de operă. Gânduri și imagini”, de Andrei Șerban, cu imagini de Mihaela Marin, aflat în curs de apariție la Editura Nemira. Volumul conține fotografii din cele mai importante spectacole de operă semnate de Andrei Șerban, de la „Troienele”, la „Lucia di Lammermoor” sau „Indiile galante”, care permit o călătorie în lumea spectacolelor grandioase semnate de unul dintre cei mai importanți regizori ai lumii, ale cărui cuvinte însoțesc imaginile. În avanpremieră, vă oferim un fragment în exclusivitate.
„Deseori am avut ocazia să observ în ce fel cuvintele, când sunt cântate, pot avea mai multă forță decât atunci când sunt vorbite. Lucrând în teatru pe texte din tragedia antică, am putut constata impactul direct, total, asupra spectatorilor, al incantației și sonorităților limbii vechi grecești. Lucrând în operă, am simțit la fiecare repetiție puterea muzicii de a transmite atât prin voce, cât și prin instrumente, o stare care instantaneu mă transportă într-o altă lume. Recunosc, îmi e imposibil să vorbesc despre muzică. Orice încercare de a o defini reprezintă o tentativă stângace și pur subiectivă. Dar, deși muzica poate însemna ceva diferit pentru fiecare dintre noi, și uneori chiar mie aceeași muzică îmi comunică lucruri diferite la diverse intervale de timp, important este că ea poate atinge simultan toate aspectele ființei. Emoția intuitivă și gândul logic, conectate prin sunetul muzicii, transformă animalul din noi în spiritual. Arta din antichitate avea un rol purificator, prin muzica lui Orfeu animalul era domesticit de o altă fortă, mai fluidă, mai subtilă. De câte ori nu credem că problemele personale, sociale sau religioase nu au legătură și nu se influențează unele pe altele?! Ei bine, prin muzică realizăm că fiecare element e dependent de celelalte, totul e interconectat. Când ascult Bach sau chiar în mijlocul unei repetiții la operă, fiind pătruns de forța unui sextet de Mozart, dintr-odată viața mea pare să aibă sens.
Notând observațiile mele de-a lungul unei cariere extinse în opera, pe care nu mi-am imaginat niciodată ca o voi avea, trebuie să dezvălui că vorbesc din perspectiva unui novice. Îmi lipsește cultura profundă a operei. Vin din teatrul de proză și nu cunosc cu adevărat operele, în afara celor pe care le regizez eu însumi. În plus, am și alte handicapuri: nu citesc notele partiturii și nici memoria nu mă ajută să îmi amintesc melodiile sau să învăț textul. Sunt, deci, obligat să ascult înregistrări pe CD. Când citesc o piesă, am bucuria să văd și să descopăr cuvintele concret pe hârtie, dar, când ascult o înregistrare, totul e în aer, un fel de aer sonor în care sunetele se topesc, trec pe lângă mine, așa că trebuie să ascult iar și iar, pentru că ceva nu s-a sedimentat. Fac experiența textului în două feluri foarte diferite: unul concret, al lecturii libretului, ale cărui cuvinte le citesc pe pagină, și celălalt, imaterial, al cuvintelor purtate de muzica pe care o ascult. E un proces confuz și dificil acela de a mă pregăti pentru un proiect de operă, nefiind niciodată sigur că știu ce fac. Am mereu un sentiment de eliberare când, în prima zi de repetiții, întâlnesc cântăreții. Ce minunat e să-i descopăr în carne și oase și să-i aud cântând la doi metri distanță! E o experiență atât de imediată și adevărată, pe care niciun disc nu o poate înlocui.
Ca parte din pregătire, pe lângă diferitele înregistrări audio, încerc să colecționez și cât mai multe înregistrări video ale operei, ca să înțeleg ce s-a făcut deja, ce poate transmite, ce poate povesti opera astăzi. Îmi place să văd producțiile altor regizori, să mă las fascinat de ce e bun sau să descopăr ce trebuie să evit, să observ unde ideile sunt ori inexistente, ori duse într-o direcție care deranjează, lucru care se întâmplă des când un regizor de teatru își pune amprenta originalității, aducând forțat concepte exterioare și textului, și muzicii. În special în teatrul german de acum întâlnim foarte des ideea de konzept, care a devenit foarte la modă și în operă, fiind apoi imitată de mulți în cam toată Europa. Ce înseamnă konzept? Dramaturgul și regizorul decid să aplice unei opere o idee total inventată, deseori în stilul la modă al corectitudinii politice, și atunci textul sau muzica sunt pur și simplu manipulate, pentru a justifica propaganda politică propusă de regie. Publicul este bombardat cu imagini vizuale, decoruri și proiecții deseori inutile, pentru a scuza lipsa de emoție și de legătură cu muzica. E bine, deci, să văd în konzept-ul altor regizori unde e pericolul. Tentația de a cădea pradă propriilor elucubrații sau dorința de a crea scandal de dragul scandalului pot produce ravagii… Dar e absurd să ne folosim de o operă ca să justificăm un concept artifical, în loc să iluminăm esența muzicii și a textului. Acesta din urmă este, de fapt, rolul regizorului, după părerea mea.
Din perspectiva spectatorului, dacă în teatru, în general, rolul regizorului e clar înțeles, în operă situația e mai confuză. Sunt întrebat adesea, la o discuție organizată cu publicul sau la un cocktail după o premieră: „Care e contribuția dumneavoastră, domnule Șerban?” Întrebarea poate exprima o curiozitate reală și naivă. În rândul pasionaților de operă reacțiile sunt mai complexe. Ei sunt apărătorii marii tradiții a operei, legată de belcanto. Respingând ideea că personajele sunt vii și că relațiile dintre ele trebuie să fie directe, umane, să reflecte complexitatea vieții, ei văd în regizor un intrus care deranjează ascultarea vocilor frumoase. Eu, dimpotrivă, cred în lucrul la fel de minuțios în operă ca acela cu actorii în teatru, căci relațiile dintre personaje nu se nasc spontan, oricât de „frumoase” ar fi sunetele emise de soliști.
E amuzant faptul că, uneori, nici cântăreții nu recunosc contribuția regiei. O soprană cunoscută la Metropolitan și la Opera din Paris a declarat într-un interviu că îmi multumește pentru „libertatea pe care i-am acordat-o să facă pe scenă ce vrea ea”. Am fost uimit, pentru că în opera de Verdi pe care o regizasem îi cerusem nu doar intenții generale în relație cu partenerii de joc, ci detalii extrem de precise, mișcări ale trupului și ale brațelor intim legate de muzică, pe care ea le executase!
Cunoscutul pianist și dirijor Daniel Barenboim vorbea similar despre relația publicului cu dirijorul. Marea majoritate a oamenilor, spunea el, merg în sala de concert fără să știe ce face în mod concret un dirijor. „Dacă un violonist cântă note false într-un concert de Brahms, chiar cineva care nu e muzician poate să-și dea seama. Dar când un dirijor mediocru dirijează o orchestră mai mult sau mai puțin bine, cei din auditoriu nu știu a cui e vina”. Dacă un dirijor dă mult din mâini înseamnă că își face meseria… un astfel de comentariu superficial e destul de trist, dar poate că e mai bine așa, muzica trebuie să vibreze în subconștientul colectiv și, dacă toți simțim că parcă levităm datorită muzicii, nu mai contează că valoarea individuală nu a fost apreciată!
Patrice Chereau, unul dintre cei mai importanți regizori ai timpului nostru, reflecta despre rolul regizorului în raport cu cel al dirijorului: „În timpul spectacolului, regizorul nici nu e văzut. Nu se știe unde se află. Cel puțin despre dirijor putem fi siguri că e sus, pe podium, în fața orchestrei. Și, prin agitația pe care o provoacă, se poate spune că ăsta e lucrul lui, îl vedem că e acolo. Regizorul însă nu e acolo. Și oamenii își fac o idee falsă despre ce facem noi, pentru că nu ne văd făcând nimic, nu au fost și nu vor fi niciodată spectatori ai lucrului nostru”.
Dacă anecdota pe care mi-a povestit-o George Tsypin, scenograful rus cu care am lucrat la Metropolitan opera lui Berlioz, Benvenuto Cellini, și care recent a fost responsabil pentru partea vizuală a Olimpiadei de la Sochi, este autentică, atunci până și un mare dirijor cum e Valery Gergiev pare să creadă în inutilitatea regizorului.
El i-ar fi propus lui Tsypin să colaboreze la un nou Ring la Mariinsky… fără regizor, spunându-i că decorurile frumoase au un rost, căci are lumea la ce să se uite, în timp ce regizorul încurcă totul — dirijorul îi cheamă pe cântăreți aproape de el, la rampă, iar regizorul îi trimite în fundul scenei… deci, mai bine fără el!
Așadar, nu doar publicul obișnuit, ci și unii mari artiști consideră că regizorul e un intrus. Au și dreptate… atunci când spectacolul de operă e nimic altceva decât un amalgam de decoruri moderniste, copiate după picturi sau instalații la modă, costume chic, imitând fashion shows, lumini sofisticate, produse de aparatură și tehnologie de ultimă oră. Asta e „regia exhibiționistă și vanitoasă… plus konzept”!
Uităm atunci că opera povestește despre oameni, despre dramele lor, la fel ca și teatrul, doar că la operă percepția subtilă a emoțiilor e intermediată de muzică. Parte din munca regizorului este să ajute descoperirea, aducerea la lumină, împreună cu actorii-cântăreți, a unei viziuni proaspete a gamelor atât de complexe de emoții umane, mult mai importantă decât aceea de a decide pe unde intră în scenă soliștii și corul! Cu siguranță, regia nu înseamnă controlul circulației, deși se ocupă și cu organizarea mișcării unor mase uriașe, în unele opere!”
Print