În cadrul ediției din 2013 a Festivalului Internațional de Teatru va avea loc lansarea volumului colectiv Cartea Atelirelor, dedicat Academiei Itinerante Andrei Șerban și publicat în Colecția Yorick a Editurii Nemira. Lucrarea pune sub lupă atelierele coordonate de cunoscutul regizor român în mai multe veri la Plopi, Horezu, Ipotești și Mogoșoaia, la care au participat zeci de actori, consacrați sau aflați debut, cărora li s-au adăugat muzicieni, artiști plastici etc. Cartea este prefațată de scriitorul Horia-Roman Patapievici și printre autorii mărturiilor se numără Corina Șuteu, George Banu, Tatiana Niculescu Bran, Nicky Wolcz, Alice Georgescu, Bogdan Zsolt, Marius Manole, Ana Ioana Macaria şi mulţi alţii. Prezentăm în avanpremieră un fragment din textul semnat de Andrei Șerban, intitulat În căutarea necunoscutului.
„Când, împreună cu Corina Şuteu, am avut iniţiativa de a institui ateliere de creaţie teatrală, în special pentru tineri, ea mi-a propus ca titlu „Academia Itinerantă”. Itinerant… cuvântul mi-a amintit de viaţa nomadă a actorilor, de călătoriile reale sau imaginare ale trupei lui Molière sau ale trupelor de commedia dell’arte, improvizând în diferite locuri neteatrale; iar, alăturat de cuvântul Academie, mi-a evocat şcoala peripatetică a lui Aristotel, în care învăţătura se făcea în mişcare. Ideea unei academii teatrale itinerante corespundea unei orientări educative diferite, experimentale, pe care o găseam foarte necesară atunci, ca şi acum. În primul rând, mi-am propus să dezvoltăm un climat de încredere, în care tinerii artişti se întâlnesc să caute ceva diferit de tot ce le e cunoscut. Deviza ar putea fi: „să ne întâlnim nu ca să găsim ce ştim deja, ci ca să căutăm ce nu ştim”. Avem cu toţii nevoie, la orice vârstă am fi, să descoperim ce încă nu ştim, atât despre noi, cât şi despre relaţia cu ceilalţi.
Au trecut de atunci mai mulţi ani. Privind acum în urmă, după patru ediţii mai recente de Ateliere, (nu mă refer aici la primele workshopuri de la Arad, din 1994, la Sfântul Gheorghe, 2004, şi Cluj, 2005, fiecare având o tematică originală), îmi dau seama că ceea ce ne-am propus să facem a avut în fiecare loc o semnificaţie specială, care trece dincolo de domeniul profesiei şi are relevanţă nu doar pentru teatru, ci pentru viaţă, dovada fiind interesul şi entuziasmul celor care au avut şansa să participe (căci nu am putut răspunde şi onora toate cererile, numeroase, şi care s-au înmulţit de la o ediţie la alta). Atelierele „Academiei” nu au fost deschise exclusiv actorilor, regizorilor, scenografilor, dramaturgilor, muzicienilor, ci tinerilor în spirit şi din alte profesii (vârsta biologică nefiind o limită) (…)
Încă din Antichitate teatrul a funcţionat ca un organism viu, care a devenit periodic steril atunci când a încetat să se bazeze pe comunicarea vie, directă, între oameni. Pentru ca această comunicare să se reîmprospăteze, a fost nevoie, de fiecare dată, de forme noi, cum spune Cehov, prin vorbele lui Treplev. Ca formele noi să apară, sunt necesare ateliere de creaţie, la fel cum e necesară cercetarea în laboratoare, pentru ca descoperirile ştiinţifice să existe.
Pe de altă parte, în momente când, atât în teatru, cât şi în societate, totul pare că se deteriorează, că se destramă (cum se întâmplă acum), e cel mai simplu şi mai comod să nu facem nimic, ci doar să ne plângem şi să fim negativi. Asta nu cere niciun efort. Dar adevărul e că, oricât ar fi de dificil, în orice clipă am putea avea o acţiune pozitivă, am putea face ceva pentru a ameliora situaţia. Dacă în viaţă e mai greu, în teatru e mai simplu. Concentrate într-un timp extrem de scurt, aceste Ateliere au încercat să demonstreze, că e posibil ca, măcar pentru câteva zile, să lăsăm în urmă tot ceea ce e negativ în noi şi în relaţiile noastre, ceea ce ne separă, pentru a ne întâlni într-un cadru diferit, acela de teatru-laborator, ca un grup capabil să co-existe, să simtă în comun, să gândească şi să acţioneze în comun, în căutarea unei calităţi anume. E vorba de o calitate a experienţei de teatru şi de viaţă, greu de definit, dar pe care toţi o intuim şi o dorim, una ce depăşeşte nivelul obişnuit. Acest element se defineşte printr-un singur cuvânt: surpriza. De fiecare dată, în cele patru ocazii, posibilitatea s-a confirmat, fără îndoială.
La începutul oricărui Atelier nimeni nu pare să ştie de ce a venit, toţi se uită unii la alţii, miraţi sau puţin speriaţi. Unii zâmbesc ca să-şi dea curaj, câţiva se cunosc între ei, alţii nu, dar în ochii fiecăruia se citeşte confuzia. Fiecare se întreabă: oare de ce ne-am adunat, ce naiba facem aici, de ce suntem aici?!
Şi de fiecare dată încerc să-i asigur pe aceşti „neliniştiţi” că am călătorit până la Ipoteşti, Horezu, Munţii Apuseni sau Mogoşoaia, fiecare venind de altundeva, ca să căutăm ceva ce nu ştim: o provocare aproape imposibilă, căci pentru câteva zile, trăind şi lucrând împreună, încercăm un mod de a face teatru care e viu şi ne atinge.
Cât timp suntem aici, să nu ne gândim la ce va fi mâine. Să uităm pentru câteva zile tot ce ţine de trecut sau de viitor, să trăim în acest moment. Teatrul e legat de prezent, deci să lăsăm efortul fiecărei clipe să absoarbă toată energia noastră ca să ne simţim liberi să căutăm, să experimentăm.
Dacă acceptăm că ne aflăm în faţa neobişnuitului, ca tinerii lui Mozart din Flautul fermecat, ne supunem voluntar unor încercări, să trecem prin probe, similare într-un fel cu cea de foc şi apă, iar, pentru asta, trebuie să facem primul exerciţiu de concentrare, să învăţăm să fim calmi.
Şi prima condiţie a cantonamentului sever de Atelier, (care ne scoate din ritmul obişnuit, în special pe cei din teatru, care ne culcăm la ore mici) e trezirea-şoc de dimineaţă, la ora 5.30. Lucrul în Ateliere începe odată cu răsăritul soarelui, în plină vară şi se termină noaptea, la ora 11.00, cu un exerciţiu în cerc în mijlocul pădurii. Dacă din prima dimineaţă te trezeşti şi te întrebi „chiar să mă scol sau să mai dorm cinci minute?” eşti deja pierdut. Vei adormi şi vei rata primele exerciţii de pregătire. În cazul ăsta, nu e bine să stai să te întrebi. La 5.30 sari din pat pur şi simplu. Vei descoperi că efortul tău va fi recompensat, căci până la sfârşitul zilei vei găsi elanul necesar să lucrezi constant fără să oboseşti.
Treptat, se adevereşte că nimeni nu a venit aici ca să repete ceea ce ştia deja. Dimpotrivă, cu cât eşti mai dornic să întâlneşti condiţiile speciale, să fii faţă-n faţă cu dificultatea, cu atât ai mai multe şanse să înveţi ceva nou. Rămânând acolo unde eşti, fără să îţi asumi riscuri, nimic nu se întâmplă. Ca să treci prin foc şi apă ai nevoie de o forţă, de o altă energie, neştiută. Pentru asta, tot trupul trebuie să se mobilizeze. ”
Print