Într-un interviu acordat recent revistei HGF din Ungaria, Andrei Şerban vorbeşte despre nevoia oamenilor de a-şi găsi propria identitate la vremuri de criză, precum şi despre puterea de admira, condiţie indispensabilă supravieţuirii spirituale şi dezvoltării artistice. Pornind de la montarea sa după „Îngeri în America“, spectacol ce va avea premiera la Budapstea la sfârşitul acestei luni, pe data de 28 septembrie, cunoscutul regizor discută despre dezorientarea din societatea contemporană, despre nevoia de solidaritate şi de autenticitate şi îşi aminteşte despre anii petrecuţi la Paris, alături de Peter Brook, şi despre revenirea în România în anul 1990.
Să începem cu o întrebare despre Îngeri în America. Piesa pare o explorare în profunzime a psyché-ului din religiile şi tradiţiile americane, o cercetare prin intermediul unor poveşti a începuturilor epidemiei de SIDA. Sunteţi de acord? Care este punctul dvs. de vedere despre piesa lui Tony Kushner?
Când am început lucrul la acest proiect, m-am temut că o să-mi fie greu să leg anumite aspecte ale piesei. Eu personal nu sunt militant politic, nici măcar nu sunt liberal şi nu cred că teatrul trebuie să facă declaraţii de niciun fel. Propaganda produce adesea artă mediocră. Or, Kushner este un scriitor foarte important, implicat în activismul politic, un apărător al cauzei tuturor grupurilor ce resimt nedreptatea comisă de cei care au puterea. Dar la Îngeri în America nu m-au atras dimensiunea socială, sexuală sau politică, ci dimensiunea umană. Într-o lume în criză, oamenii se luptă cu ei înşişi să-şi găsească identitatea, se străduiesc să lupte împotriva izolării şi a exilării din viaţă şi, astfel, piesa mi se adresează direct. Şi, dacă-mi spune ceva mie, le-ar putea spune ceva tuturor despre ei înşişi: cu toţii tânjim după unitate, sănătate şi armonie. Punând întrebări, de la cele obişnuite, comune, la cele privitoare la spiritualitate, Kushner merge periculos de departe, atât de departe, că pune sub semnul întrebării până şi Biblia.
Şi, cu toate că unele personaje din Îngeri în America suferă de SIDA, sunt convins că piesa vorbeşte despre suferinţă şi empatie la un nivel mai profund, mai accentuat metafizic. Eu nu sunt nici homosexual, nici activist pentru o cauză. Dar mă preocupă problema de natură etică, aceea despre atitudinea noastră, a tuturor, faţă de cei bolnavi sau cu dizabilităţi. E mare nevoie de ajutor, de compasiune, de rugăciune.
De ce ar fi Îngeri în America o piesă de interes în Ungaria?
Uitaţi-vă la cum se poate anula o democraţie, iată ce a învăţat de la epoca Reagan noua putere din Ungaria şi din România. Să oprească timpul în loc sau să se întoarcă în trecut – este exact ce încearcă să facă politicienii de aici. În România tocmai a avut loc o lovitură de stat, o tentativă de a aduce trecutul înapoi. Ce nu ştiu idioţii de politicieni este că timpul nu mai vine înapoi, iată o lege cosmică. Conflictul din Îngeri în America e între cei care doresc progresul şi cei care vor să se întoarcă în timp, situaţie ce oglindeşte ce se întâmplă astăzi, cel puţin în Europa de Est.
Vorbim despre două piese distincte. Cum aţi rezolvat problema privitoare la comprimarea textului dramatic?
Este prima dată când aceste piese lungi se joacă într-o singură seară. La New York, se joacă câte una pe seară. E posibil ca unele nuanţe din labirintul complex creat de Kushner să se rătăcească în traducere. Drept pentru care am tăiat unele părţi din text, păstrând ce este mai relevant pentru publicul din Ungaria, temele cu ecou imediat aici, astfel încât nimeni să nu plece de la spectacol cu ideea că e o piesă numai despre America.
La conferinţa de presă de la Teatrul Naţional aţi spus astfel: A venit timpul să ne antrenăm imaginaţia pentru că sunt foarte puţini bani pentru spectacol. Cât de provocator e pentru dvs. să lucraţi cu actori unguri, în asemenea condiţii financiare?
Am lucrat în toate situaţiile posibile: pentru La Mama, teatru de avangardă, unde aveam buget zero, pe Broadway şi la Metropolitan, cu un buget de aur! Trebuie să înveţi să fii flexibil, să te adeptezi şi să-ţi păstrezi creativitatea. Bineînţeles că am avut un şoc când am ajuns la Budapesta şi am aflat că Teatrul Naţional e profund afectat de o diminuare substanţială a bugetului. A fost supărător. Dar a fost o plăcere să lucrez cu actorii şi am încercat să ne concentrăm mai mult pe ce se întâmplă între noi, aşa că a a devenit o experienţă foarte plăcută. Sper că o să avem ce să arătăm la premieră, măcar nişte costume!
Înainte de acest proiect, când aţi montat Trei surori, aţi vorbit despre iluziile şi minciunile la putere astăzi în Ungaria. Este teatrul o cale spre o mai bună înţelegere a lumii?
Da. Răspund da cu toată convingerea. De ce? Pentru că ce încercăm noi ar putea face un bine. Tocmai pentru că trăim în lumea aceasta fragmentată, teatrul contemporan este împărţit şi confuz şi nu satisface nevoia şi dorinţa atât de multor oameni de a avea altă posibilitate, alt dialog; teatrul ca loc unde să găsească impresii de calitate superioară, dorinţa de a ne aduna pentru altceva decât pentru deziluzie şi disperare… Fac teatru având acest ţel: că teatrul ar putea face un bine. De aceea risc şi folosesc cuvinte precum credinţă şi speranţă (cuvinte deloc la modă în vocabularul de azi), având dorinţa de a împărtăşi totul cu actori şi spectatori care tânjesc după ceva mai mult, tânjesc după un alt tip de emoţie, nu după ce e sumbru, cinic şi pesimist. Da, Cehov arată cât de absurdă şi cât de tragicomică e situaţia noastră, a fost medic şi a făcut o operaţie pe sufletul nostru bolnav, dar a fost un medic plin de compasiune. Mila şi compasiunea sunt la fel de adevărate cum e cruzimea, iar întunericul există numai pentru că există lumina. Nici măcar la sfârşit, când sunt singure şi pradă disperării, cele trei surori nu-şi pierd speranţa într-o viaţă mai bună, mai inteligentă. Dacă am şti cum să trăim… Iată o întrebare ce rămâne deschisă pentru noi toţi.
Sunteţi recunoscut pentru elementul vizual provocator din spectacolele dvs. şi pentru reinterpretarea clasicilor, de la tragicii greci la Cehov sau Shakespeare. Care este clasicul dvs. preferat? Dar contemporanul preferat? Şi de ce?
Dramaturgul meu preferat este cel pe al cărui text lucrez acum. Trebuie să crezi că prezentul, clipa asta, este cel mai important şi că toată lumea depinde de piesa noastră. Chiar dacă e adevărat că teatrul stă acum la marginea societăţii, trebuie să credem că încă e posibil să ne minunăm, să fim surprinşi, să avem un şoc, că după ce plecăm de la spectacol ne putem simţi mai vii.
Să ne întoarcem la prima dată când aţi pus în scenă Iulius Cezar, în stil kabouki. Atunci aţi stârnit un întreg scandal. Ne-aţi putea povesti?
A fost o alegere de tinereţe, făcută din dorinţa de a merge înaintea vremurilor, de a merge în răspăr cu tradiţia. Totul se schimbă atât de repede, aşa că acum e déjà vu, e o abordare învechită a piesei lui Shakespeare. Dar la vremea aceea a provocat scandal în România. Cum să fac astfel încât floarea din tinereţe să rămână vie, să se păstreze proaspătă mai târziu în viaţă? Iată care este adevărata întrebare pentru mine ACUM, mai adevărată decât a fi sau a nu fi!
În anii ’70 aţi devenit unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru din SUA. Ce amintiri aveţi de la La Mama?
Pentru mine, La Mama a fost slava izbăvitoare. Dacă aş fi rămas în România, n-aş fi descoperit niciodată orizonturi aşa de largi, n-aş fi avut şansa de a experimenta liber şi de a-mi învăţa meşteşugul, nu i-aş fi cunoscut niciodată pe Brook şi pe Grotowski şi, fără aceşti mari profesori, viaţa mea ar fi luat-o pe alt drum.
Toţi trebuie să privim cu admiraţie pe cineva din viaţa noastră, cu toţii avem un părinte, cu toţii trebuie să găsim un model care să ne inspire. Ce trist că tinerii de azi sunt atât de autosuficienţi şi cred că lumea s-a născut odată cu ei!
Aţi locuit şi aţi lucrat la Paris câţiva ani. În ce sens vă consideraţi un discipol al lui Peter Brook?
Poate părea ciudat, în lumea noastră fără credinţă, să spun că, pentru mine, Brook a fost un fel de Dumnezeu. Dar a fost, în sensul în care orice geniu este ca un zeu! Noi, majoritatea celor care au lucrat cu el, credeam că stăm alături de un mare învăţător, deşi el nu s-a crezut niciodată aşa ceva. Într-un singur an am învăţat de la el mai mult decât am învăţat în toţi anii în care am mers la şcoală! Când i se cerea să spună care e secretul cunoaşterii lui, Brook răspundea aşa: Nu pot să te dezvolt, pot doar să creez condiţiile în care să te dezvolţi singur. Să ai nevoie, să doreşti, să faci eforturi, iată cele trei expresii verbale pe care le-am învăţat de la el. Ca un fermier înţelept, ne-a ajutat să smulgem toate buruienile din propriul nostru câmp, să ne irigăm corpul, să scăpăm de iluziile şi de minciunile cu care meseria noastră are de-a face atât de mult, să ne vedem vechile obiceiuri şi să începem de fiecare dată de la zero, să semănăm seminţe noi. Trebuie să ne arăm împreună câmpul artistic al fiecăruia, aşa cum arăm pământul.
Nimeni nu poate face nimic singur. Avem nevoie unii de alţii ca să arăm pământul cel mare care ne aparţine tuturor, teatrul! Starea de graţie nu–ţi cade în poală ca un dar ieftin, nu apare când o chemi tu! Trebuie să plătim pentru ea. CUM? Prin lucru. Plata constă în efortul de a înţelege oamenii, de a te pune în locul altuia. Când joci un rol, în viaţă sau pe scenă, trebuie să-i cunosşti pe aceşti necunoscuţi din jurul tău, dar şi pe cei dinăuntrul tău. Trebuie să lucrăm, să facem greşeli, să o luăm de la capăt, să căutăm. Misiunea noastră e asemenea unei lungi călătorii pe mare, călătorie în care nu suntem pasageri pasivi, ci membri activi ai echipajului. Mai ales în teatru trebuie să învăţăm să slujim altceva decât propria noastră vanitate, micul nostru interes egoist. Să dorim arzător să descoperim altceva, ceva mai înalt. Iată, în esenţă, ce înseamă Book pentru mine.
Ce v-a făcut să reveniţi în România, ca director artistic al Teatrului Naţional în perioada 1990-1993, la multă vreme după ce aţi emigrat în străinătate?
M-am întors din naivitate, pentru că speram că pot face bine, că pot trezi o instituţie-elefant bătrână şi adormită, numită Teatrul Naţional, că-i pot da oxigen nou, dar la scurtă vreme după ce românii m-au primit cu aplauze şi trandafiri, am simţit miasma, bălegarul de la rădăcina florii. Pentru ei, am fost un american naiv pe care-l pot manipula în scopul lor meschin şi egoist. Actorii nu voiau să se reinventeze, nu erau interesaţi să se dezvolte şi să facă progres, nu voiau decât să meargă la festivaluri în străinătate, să călătorească în locuri frumoase, acolo unde erau invitate spectacolele mele. Am devenit un ghid turistic pentru ei, ceea ce nu mă distra deloc. Iar atunci când Ministerul Culturii a început o cenzură subtilă a opţiunilor mele artistice şi vechile şi prosteştile jocuri politice au devenit evidente, a fost un semn că trebuie să plec şi să încep un al doilea exil.
Dar m-am întors iar mai târziu, simţindu-mă responsabil faţă de noua generaţie, de vreme ce şcolile de teatru se degradau din ce în ce mai mult, şi am organizat ateliere de vară speciale, în regim intensiv, pentru a experimenta căi noi cu ei, în aer liber, în zone rurale, în natură, departe de zona instituţională. Aceste workshopuri sunt cele mai importante pentru mine, pentru că ele transformă în mod activ participanţii, mult mai mult decât îi transformă un spectacol de la teatru.
Ce părere aveţi despre teatrul din România de azi? Lucraţi des acolo?
Încerc să păstrez legătura şi mă întorc o dată pe an (când îmi permite programul de la Columbia University din New York, unde predau actorie, misiune grea) şi ori fac un spectacol, ori ţin cursuri şi conferinţe. E nevoie de educaţie, sărăcia spirituală şi pasivitatea atingând cote alarmante. Teatrul din România trebuie să-şi regăsească propria voce. Acum n-are nicio direcţie, niciun imbold, nicio nevoie de a spune ceva care să conteze. În comunism, când îi rezista cenzurii şi încerca să scape de ea, teatrul şi-a găsit energia şi vitalitatea. Acum ele s-au pierdut, momentan predomină confuzia şi spectacole bune apar numai din când în când, sporadic.
Ce credeţi despre Kulturkampf din Ungaria şi mai ales despre reacţiile isterice ale extremei drepte împotriva lui Alföldi Róbert?
Alföldi e unic, sigur are ceva aşi în mânecă şi ei îl ţin acolo unde e. Pentru mine, e un paradox că mai poate fi la Teatrul Naţional, după toate atacurile umilitoare la care a fost supus, ultimul fiind tăierea bugetului! Prin hotărârea lui de a păstra şi de a continua lucrul în condiţii de extremă presiune, într-un mediu ostil, este un exemplu. Pasiunea lui pentru teatru este atât de mare, că poate depăşi obstacole imposibil de depăşit. E ca Prior, personajul pe care-l joacă în Îngeri în America, care supravieţuieşte şi luptă în continuare, în ciuda tuturor îngerilor… Mesajul lui pare să fie: Muncim mai departe. Câtă vreme nu închid teatrul, nimic nu e niciodată pierdut, fiecare experienţă poate fi de folos! Arta câştigă, cel puţin până acum.
Rita Szentgyörgyi
Print
E adevărat, în România spectacolele bune apar aşa cum spune dl Şerban, “numai din cînd în cînd”. Dar aştept de la domnia sa să-mi spună ţara unde spectacolele bune apar TOT TIMPUL. În SUA, de pildă, apar tone de spectacole şi cîteva grame din tonele astea contează. Revenind la ţărişoara noastră, eu ştiu că sunt tineri şi mai puţin tineri artişti al căror teatru se naşte din nevoia de a spune ceva care contează şi chiar reuşesc a spune ceva ce contează. Numai că dl Şerban este convins că în teatrul românesc contează numai ce face domnia sa. Hai să luăm un exemplu, îmi poate spune cineva ce a lăsat în urmă spectacolul Hedda Gabler, în afară de un gol imens în bugetul teatrului maghiar din cluj? Hedda Gabler este un costisitor NIMIC , în ultimul timp, au apărut în România tineri care şi-au găsit propria voce şi care fac un teatru sărac, în spaţii independente/baruri, cămine de bătrîni, etc, un teatru care spune ceva ce contează , în comparaţie cu NIMICUL costisitor care este Hedda Gabler.
Yorick cel dilematic,
a vorbi de dragul de a vorbi e o arta in Romania. Exista doua probleme in ceea ce spui tu. Prima si cea mai importanta este ca nu a pus nimeni in discutie si nu i-a comparat nimeni pe tinerii artisti cu Andrei Serban. E ca si cum ai compara pe Peter Brook cu nu stiu ce creatii ale tinerilor independenti. Una e una si alta e alta. Andrei Serban a construit ceva in teatru la nivel mondial. Desigur, nu va contesta nimeni dreptul de a aprecia sau nu un spectacol al lui, precum Hedda Gabler, dar a nega un artist prin cuvintele “nimic costisitor” arata o foarte ciudata forma de intelegere a artei teatrului actual in care e loc pentru toata lumea.
A doua problema este ca amestecati merele cu perele si ca nimeni nu contesta in acest interviu dreptul tinerilor si al mai putin tinerilor de a crea. Cu atat mai putin Andrei Serban. Daca sunt valorosi isi vor gasi drumul lor, nu-i va opri Andrei Serban…
Răzvan, te salut şi hai să vedem cine vorbeşte de dragul de a vorbi. La întrebarea “Ce părere aveţi despre teatrul din România de azi? Lucraţi des acolo?”, dl Şerban îşi începe răspunsul astfel : “Încerc să păstrez legătura şi mă întorc o dată pe an (când îmi permite programul de la Columbia University din New York, unde predau actorie, misiune grea) şi ori fac un spectacol, ori ţin cursuri şi conferinţe.”
Buuun, de reţinut, cînd vine în românia, A. Şerban spune că ori face un spectacol, ori ţine cursuri şi conferinţe. Minunat! Carevasăzică, cînd vine în ro, dl Şerban NU vede teatru, dar asta nu îl împiedică să vorbească mai încolo despre teatrul românesc că nu şi-a găsit vocea, că nu are nici o direcţie, că nu reuşeşte a spune ceva care să conteze (trec peste faptul că, atunci cînd vorbim de lumea teatrală a unei ţări, bine ar fi să remarcăm că are VOCI, cît mai multe şi mai diferite). De cite ori am citit sau am ascultat ( în interviurile televizate) ce spune A. Şerban, NU l-am auzit niciodată să zică că a mers la teatrul x sau y pt că A FOST CURIOS să vadă ce face regizorul icsulescu sau igreculescu. Uite, de pildă, pe un alt mare regizor, Alexandru Dabija, îl aud mereu vorbind cu admiraţie de reuşitele altora, mai ales ale tinerilor. Dl Dabija nu vorbeşte de generozitate, gesturile sale vorbesc singure, atunci cînd se duce să vadă ce fac alţii şi îi aplaudă atunci cînd merită. Prin urmare, nu eu sunt de vină că de cite ori citesc ceva de AŞ reţin faptul că acest regizor NU este curios să vadă ce fac mai tinerii sau mai bătrînii săi confraţi din românia, dar vorbeşte despre ce se întîmplă în teatrul românesc, aşa, de dragul de a vorbi, că şi sta e o artă, zici tu, răzvan. Poate îmi citezi tu un exemplu de dialog, unul singur, în care AŞ vorbeşte de un spectacol văzut în românia. Îl pun în ramă. La prăpastia dintre ce spune şi ceea ce face Andrei Şerban am reacţionat eu. Pt că una spune şi alta fumează dl Şerban. Şi nu e interviu în care AŞ să nu ne spună adevăruri biblice, despre înţelepciune, vanitate, generozitate, etc. Bine, da dincolo de vorbele astea frumoase, vreu şi eu o faptă, vreau să văd gestul de generozitate prin care AŞ scoate la suprafaţă un spectacol bine făcut de altcineva, cunoscut sau necunoscut. Cînd e vorba de teatrul ro, dl Şeban vorbeşte numai de spectacolele sale, care ar trebui să primească toate premiile uniter, sau îi laudă zgomotos pe directorii teatrelor unde domnia sa montează şi unde teatrul ro, culmea, are voce, are direcţie, are cite-n lună şi-n stele. Bref, eu nu m-aş fi aflat în treabă, dacă, la întrebarea despre teatrul ro, dl Şerban ar fi răspuns cinstit că habar nu are cum arată teatrul ro, pt că nu vede şi nu îşi admiră decît propriile spectacole.
Apoi, eu nu am comparat merele cu perele, am comparat teatrul bun, care spune ceva ce contează, vorba dlui Şerban, cu teatrul mort, care nu mai spune nimica, vezi hedda gabler, că va fi în fnt, şi îţi recomand să te pregăteşti ca pentru intrarea într-un cavou. Vezi că ţi se dau şi cipici, să nu profanezi sfintele moaşte. Iar teatru mort poate face şi un regizor de anvergură mondială, cum zici că e dl Şerban. Se mai întîmplă. Iar atunci cînd se întîmplă, să nu ne fie frică să vorbim de mortăciuni, aşa, de dragul teatrului, carele este o artă vie. Şi asta spuneam eu, că sunt tineri care în mare sărăcie reuşesc a face, te miri pe unde, un teatru viu, viu, pur şi simplu. Iar un spectacol viu, făcut în cel mai nenorocit spaţiu din românia, nu îl dau pe nici o mortăciune făcută pe marea scenă a marelui teatru din cluj condus de marele director carele l-a adus pe marele şerban.
astept cu nerabdare sa incalt cipicii ,am facut-o si la ”Strigate si soapte”, aproape ca nu indrazneam sa respir ca sa nu distrug magia momentului.A fost superb!Noi, spectatorii ,avem alte masuri ale valorii,pentru noi cu adevarat” mari” sunt :Liviu Ciulei,Andrei Serban ,Silviu Purcarete
Asa ca noi, salutam initiativa selectionerului FNT de-a creea o sectiune dedicata acestora . Andrei Serban nu este mega mediatizat asa cum sunt unii “tineri” care de 13 ani experimenteaza pe bani publici ,poate din acest motiv nu cunoasteti lucrurile cu adevarat importante pe care le face AS pentru tinerii artisti -actori,regizori,coregrafi – in Romania
Mihaela, comentariul dvs este excepţional, îl recomand drept subiect de dezbatere în seminariile cu studenţii de la teatru. Oferiţi un răspuns răvăşitor la întrebarea de ce merge omul, respectiv românul de ambele sexe, mai ales sexul frumos, de ce amaru ei de viaţă merge el la teatru? Cunosc doi foarte buni profesori şi teoreticieni ai teatrului, Miruna Runcan şi Marian Popescu, care nu contenesc a căuta răspunsuri la întrebarea asta, de ce merge românul la teatru, sper că amîndoi o s-o citească pe mihaela şi vor pune capăt căutărilor, după acest răspuns orice efort de gîndire devine inutil : mihaela merge la teatru pt că aşteaptă cu nerăbdare să se încalţe în cipici! Şi cum Mihaela este „noi, spectatorii”, restul e tăcere. Trebuie să reţinem că “noi, spectatorii”, care trebuia să poarte un nume şi numele lor este mihaela, au alte măsuri ale valorii adevărate, iar una dintre măsurile valorii lui Andrei Şerban sunt cipicii pe care îi oferă spectatorilor. Aşadar, garanţia calităţii unui spectacol sunt cipicii, aţi aflat că hedda gabler are cipici şi, gata, sunteţi convinsă că spectacolul este magic.
În primul rînd, ar fi bine să înveţi a vorbi doar în numele tău, cînd spui “noi, spectatorii avem alte măsuri ale valorii” mă incluzi şi pe mine, că şi eu sunt un nenorocit de spectator, şi îi incluzi pe toţi fericiţii şi nefericiţii care merg la teatru şi nu ai de unde să ştii tu ce măsuri/criterii de valoare are fiecare. Şi după criteriile mele STRIGĂTE ŞI ŞOAPTE este un spectaol bun, iar Hedda Gabler este un spectacol ratat. Este adevărat, Hedda Gabler a luat de la Strigăte şi şoapte cipicii şi decorul, dar, dincolo de componentele astea, eu, DOAR EU, spectatorul yorick cel dilematic nu am mai găsit nimica. Eu ştiu că Andrei Şerban este un regizor mare, f important pt teatrul românesc, dar tocmai pt că este un artist mare mă doare să îl văd cum mizează pe spectatorii care fac din nişte cipici un criteriu al valorii, şi îl supără revolta celor ce refuză a înghiţi soluţii din ce în ce mai ieftine de seducere/manipulare a publicului : atenţie, spectatorule, îţi dau cipicii ăştia ca să nu duci mizerie în spaţiul de joc, dar ţi-i dau mai ales ca să-ţi intre în cap din prima că spectacolul meu trebuie să-ţi placă, eşti obligat să-ţi placă, pen că la mine nu se intră oricum, spaţiul unde creez eu este sacru! Ei bine, cu toţi cipicii ei, Hedda Gabler nu mi-a plăcut, am voie să spun că nu mi-a plăcut fără să fiu exclus din rîndul spectatorilor?! Dacă e nevoie, după ce vedeţi spectacolul, purtăm un dialog cu argumente, eu o să vă spun, punct cu punct, de ce cred că Hedda Gabler este o mare făcătură cu cipici, iar dvs îmi spuneţi, tot cu argumente, de ce nu aţi îndrăznit să respiraţi la spectacolul ăsta, dacă aşa se va întîmpla. Că ăsta este rostul teatrului, nu-i aşa, să ne provoace la dialog şi să încurajeze opinia diferită, dialogul în contradictoriu, că numai printr-un astfel de dialog ajungem să înţelegem ce se întîmplă cu noi şi cu teatrul nostru cel de toate zilele. Artistul sau revista de teatru/cultură care nu încurajează dialogul şi opinia diferită este un artist/o revistă pe moarte sau este o imensă minciună. Iar în teatrul ro este atîta moarte şi minciună, încît întîlnirea cu viul şi autenticul mi se pare marea lui miză, care este şi miza mea, spectacorul yorick cel dilematic.
Poate îmi daţi un exemplu de tînăr megamediatizat. Şi poate, între timp, învăţaţi a scrie corect în limba română, ştiu, multă lume are probleme cu verbul a crea, dar la infinitiv chiar şi proştii ştiu a-l folosi corect : iniţiativa selecţionerului fnt de A CREA, nu cum scrieţi dvs : “salutam initiativa selectionerului FNT de-a creea” … Şi apropo de iniţiativa asta, spuneţi că pt dvs sunt mari Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Silviu Purcărete şi salutaţi iniţiativa de a crea o secţiune dedicată acestora. Minunat că vă plac cei 3 artişti, dar cu regret vă spun, Liviu Ciulei a murit şi teatrul lui nu mai poate fi regăsit decît în arhivă. Să avem grijă a conserva şi valorifica cum se cuvine această arhivă, dar teatrul este o ARTĂ VIE şi un festival de teatru trebuie să se îngrijească de ceea ce este viu, altfel istoria teatrului s-ar termina cu fiecare mare artist mort, iar noi am fi nevoiţi a înlocui teatrele cu bisericile, unde cipicii dlui Şerban şi-ar găsi în sfîrşit rostul.
Va urmaresc de ani buni postarile, la fel de acide ca si cele de la Echinox 🙂 Un intelectual rasat ca dumneavoastra ,a scris o perla : “mortăciuni, aşa, de dragul teatrului, carele este o artă vie.” ,iar eu o arhitecta proasta nu am digerat-o 🙂
Arta nu este ceea ce vezi,ci este ceea ce ii faci pe altii sa vada. Asta reuseste Andrei Serban in toate spectacolele sale si pentru acest lucru il consider un mare artist Cipicii , sunt o invitatie de-a intra in familie ca un oaspete /martor mut si invizibil ,traind fiecare moment alaturi de personaje,practic esti si tu un personaj ,faci parte din spectacol ,iar asta este fabulos
Varsta mi-a dat sansa de-a vedea spectacolele maestrului Ciulei ,am si un autograf al maestrului ,va asigur ca nimeni nu-l arhiveaza pe Ciulei ,este inca viu si prezent in memoria colectiva
Ps : daca priviti cu nostalgie la profesia de profesor , corectati-va singur postarile
Am intrat si eu la acest spectacol, cu mari eforturi si sacrificii financiare…Marturisesc ca demult nu m-am mai plictisit asa de tare. Si cum numai prostii se plictisesc, desteptii gasesc ceva de facut…am incercat sa gasesc ceva de facut. Am incercat sa evaluez valoarea decorului (mi s-a facut rau- si nu din cauza aerului care lipsea)
Un spectacol facut in dorul lelii, fara mesaj, cu rezolvari tehnice aproape de penibil( vezi masinistii care tot mutau mobilele fara nici un scop in afara de acela poate de a mai anima atmosfera lesinata)
Am fost fericita cand s-a terminat (scapasem de chin)
Sa nu o mai ardem aiurea cu parul in ochi Mihaela si Razvan…ESTE UN SPECTACOL PROST PROST PROST…
M-a durut sufletul ca s-a intamplat asa ptr ca eu chiar am vazut spectacole mari si minunate ale CREATORULUI sus numit
confuzia dvs mă livrează unei iremediabile melancolii, nu sînt cine credeţi, aş ieşi la suprafaţă, dar e păcat să stric jocul, aşa că, de dragul lui, al jocului, carele mă ţine în viaţă, rămîn yorick cel dilematic, carele NU nu a scris niciodată la echinox! Parol! Totuşi, mă aştept de la un cititor de echinox să facă diferenţa dintre o perlă şi un joc de cuvinte, am înaintaşi iluştri care s-au jucat cu acest carele, nu am luat în calcul că dvs nu îl puteţi digera. Una sînt jocurile de cuvinte sau literele încurcate/pierdute de tastatură şi alta treaba cu e-ul de la verbul a crea, dar şi asta poate fi o greşeală de tastatură, caz în care observaţia mea devine inutilă şi prezint scuze. Treaba cu prezenţa VIE a lui Ciulei în memoria colectivă m-a făcut să rîd, CARE MEMORIE COLECTIVĂ!!??? PE CINE a reuşit a ţine VIU memoria noastră colectivă? Despre memoria asta eu nu pot spune decât că este memoria lu’ peşte prăjit. Eu ştiu doar de artişti români îngropaţi de vii, în timp ce memoriei colective i se fîlfîia. Îngropăciunea este ritual preferat al memoriei colective.