Andrei şi Andreea Grosu: Există o nevoie adevărată de texte noi, proaspete

Cu doi ani în urmă, au primit un dar: un spaţiu gol, pe care să-l aducă la viaţă până se găseşte un cumpărător. Câteva încăperi într-o casă poetică din centrul Bucureştiului, câteva scaune, lumini naturale care intră prin ferestre acoperite. Andrei şi Andreea Grosu au făcut din această casă unteatru şi din unteatru, acasă pentru o mână de artişti puşi pe joacă şi pe joc.

La început de drum, au inima, creierul, ochii şi urechile larg deschise. Nu se plâng, ci încearcă să facă ceva. E o formă de demnitate, care însemnă putere. Teatrul nu le e suficient, dar le e necesar. Caută oameni, idei, forme… Sub semnul începuturilor a stat dialogul nostru, purtat în umbra acestui spaţiu, într-o dimineaţă toridă de iulie, la scurtă vreme după ce s-au întors de la Focşani, unde au montat „Bolnavul închipuit” de Molière.

Aş începe de la Trei femei înalte, spectacolul pe care l-aţi regizat şi care a avut premiera la unteatru cu puţin înainte de închiderea stagiunii.

Andrei Grosu: Proiectul a început în septembrie, când cele trei actriţe (Cristina Casian, Florina Gleznea şi Nicoleta Lefter, n.r.) au venit să ne spună că vor să facă piesa cu noi.

Andreea Grosu: N-a fost iniţiativa noastră, cum se întâmplă adesea în orice teatru. Uneori lucrurile vin spre tine. Am primit un telefon, actriţele ne-au rugat să regizăm noi doi un spectacol cu ele, pornind de la acest text, la unteatru sau oriunde. Fiind mare admiratoare a teatrului absursului şi a lui Albee, ştiam textul şi aşa ne-am îndrăgostit de ele. Îndrăgostindu-ne de actriţe, ne-am îndrăgostit şi de text.

Andrei Grosu: Faptul că n-a fost un spectacol premeditat a făcut ca repetiţiile să dureze atât. Numai pe parcurs l-am descoperit.

Andreea Grosu: Chiar a fost muncă de echipă. Deşi noi doi suntem regizorii trecuţi pe afiş, lucrurile nu sunt aşa de clar împărţite, ci, dimpotrivă, destul de amestecate. E vorba despre un tot şi despre o echipă foarte omogenă.

Andrei Grosu: Repetiţiile au durat şapte luni, iarna a fost mai greu – ne încălzeam aici la aeroterme şi la lumânări. Vladimir, scenograful, ni s-a alăturat prin decembrie şi a venit cu tot sufletul, fiind mai mult decât un scenograf.

Andreea Grosu: Iniţial n-am avut nicio finanţare şi am intrat cu toţii fără niciun benificiu.

Andrei Grosu: Şi mare ne-a fost mirarea când s-au deschis nişte porţi şi a intrat lumina! Am primit o finanţare de la ArCuB, unica finanţare pe care a primit-o unteatru în doi ani. Tot ce se vede aici provine exclusiv din resursele noastre personale. Dar pentru Trei femei înalte am mai avut parte două sponsorizări mici şi aici se termină povestea noastră de până acum cu finanţările.

Spectacolele de la unteatru sunt gratuite pentru spectatori. De ce nu puneţi bilete?

Ne-am gândit, dar birocraţia este foarte complicată. Noi nu funcţionăm juridic ca teatru, ci ca asociaţie. Dacă am vinde bilete, dintr-unul de 15 lei, să spunem, ar trebui să facem o grămadă de lucruri: să mergem la Fisc să înregistrăm etc. În primul an, când nu aveam un statut juridic, am funcţionat prin donaţii la pălărie. Dacă omul voia să lase ceva, lăsa. Apoi, după ce am devenit asociaţie, a trebuit să tăiem chitanţă pentru respectiva donaţie. Noi nu impunem nimic niciunui spectator, dar cei care lasă bani trebuit să primească un fel de tichet.

Andreea Grosu: Fără aceste mici donaţii chiar n-am putea supravieţui. Trebuie să plătim actorii, cărora le revin toţi banii… Şi mai plătim şi luminile. Noi ne-am dori din tot sufletul să nu existe niciun bilet şi să ne trezim cu o finanţare peste noapte…

Câtă vreme veţi mai funcţiona în această casă, un dar primit pentru o vreme?

Andreea Grosu: Da, chiar a fost un dar. Nişte oameni foarte generoşi şi sufletişti au auzit de intenţia noastră şi ne-au povestit despre acest spaţiu disponibil, în care nu se întâmplă nimic. Acum casa e scoasă la vânzare, e un afiş afară… Ne-au dat spaţiul să lucrăm în el până se vinde. Iar acum deja nu mai e o casă, e un teatru.

Andrei Grosu: Întâi am avut şase luni, apoi încă şase, iar acum împlinim doi ani de când suntem aici!

Andreea Grosu: Nu ne dorim să nu se vândă casa, dar suntem foarte ataşaţi de spaţiu – deşi ne-am promis că n-o să ne ataşăm – şi ne-am dori să mai rămânem. Dar conceptul o să-l luăm cu noi. Dacă le putem asigura o chirie proprietarilor (pentru care am depus un proiect), cu siguranţă că o să mai rămânem. Dacă nu, va trebuie să facem rost de alt spaţiu.

Dar voi cum aţi pornit la drum, de fapt? Un absolvent de regie şi o absolventă a Facultăţii de Litere, modulul de teatru, şi-au pus în gând să…

Andreea Grosu: Eu am avut parte de o şcoală minunată şi am studiat cu doi regizori extraordinari: Victor Ioan Frunză şi Alexandru Tocilescu. După ce ne-am cunoscut la Teatrul Metropolis, unde eram amândoi implicaţi în acelaşi proiect, ne-am hotărât să facem ceva. Se întâmpla înainte de a ne îndrăgosti şi a ne căsători. Dar primul gând a fost să facem ceva pentru spectacolele studenţeşti care se pierd. Am văzut câteva, ne-am îndrăgostit de ele şi apoi le-am luat la unteatru.

Andrei Grosu: Multe sunt spectacole foarte bune, uneori mai bune decât cele din teatrele de stat din Bucureşti sau din alte oraşe. Aşa am început. Am vrut să le salvăm.

Cum aţi descrie teatrul independent, aşa cum se practică el azi în România? Ce-mi puteţi spune despre calitatea acestor producţii?

Andreea Grosu: Depinde, căci există mai multe companii.  Dar, în primul rând, e foarte bine că se întâmplă.

Andrei Grosu: Dar, din păcate, se întâmplă prea puţin.

Andreea Grosu: Ar trebui să se întâmple mult mai multe. Fireşte că nu pot vorbi în termeni generali despre calitatea acestor spectacole, căci nu le-am văzut pe toate. Dar, în general, lucrurile sunt bine, cum e la Green Hours, la La Scena, la Godot Cafe…

Andrei Grosu: Important e că se întâmplă. În treacăt fie zis, noi am deschis unteatru acum doi ani, timp în care ne-au căutat foarte puţini artişti, cam vreo cinci… În schimb, toată lumea se plânge că n-are unde să joace, că nu se întâmplă nimic. Lumea se plânge încontinuu de cât de greu e. Şi nouă ne-a fost şi ne este greu, dar încercăm să facem ceva cu puterile noastre. Nu ştiu dacă, atunci când vorbim despre asemenea spaţii, contează în primul rând dacă spectacolul a ieşit bine sau nu. E de încurajat iniţiativa în sine, încercarea, dorinţa.

Andreea Grosu: Totul e să se întâmple. Şi poate fi oriunde: pe stradă, în autobuz. Totul e să se întâlnească oameni.

Andrei Grosu: Nu putem uita un interviu pe care l-a dat Peter Brook în anii ’90, când a venit în România. Spunea aşa: Părăsiţi teatrele, ieşiţi peste tot, oriunde puteţi, şi jucaţi! A fost nevoie de aproape 20 de ani ca să se întâmple.

Andreea Grosu: Sună un pic radical. Ideea e că trebuie să facem şi asta, nu numai asta, căci instituţia clasică a teatrului nu trebuie să dispară, bineînţeles. Iar teatrele se confruntă cu probleme mari.

Andrei Grosu: Oameni foarte buni, care intră în teatrele de stat, după aceea nu mai fac nimic tocmai pentru că s-au angajat. Nu ştiu de ce – căci stabilitate financiară tot nu au, asta e clar -, nu mai încearcă şi nu mai fac nimic.

Teatrul independent poate fi, la început, o trambulină, o cale pentru tinerii artişti. Ea presupune şi riscuri strict legate de arta/ profesia lor?

Andreea Grosu: Probabil că te gândeşti la un soi de involuţie sau stagnare. Eu nu sunt sută la sută de acord, aşa cum nu cred nici în teoria că actorii n-ar trebui să joace nici în diverse seriale. Cred că ei asta trebuie să facă – film, teatru, videoclip de diverse feluri, să nu lase loc amatorilor. Revenind, toată lumea ar trebui să aibă parte de experienţe înălţătoare, de întâlniri în teatre cu artişti extraordinari şi cu un public minunat. Publicul din teatru şi cel din bar sunt două lumi diferite, dar care caută acelaşi lucru: artă. Şi e frumos să treci prin amândouă.

Andrei Grosu: Iar noi nu facem spectacole pentru un public consumator, cum se întâmplă în teatrul bar, unde cei care concep spectacolul trebuie să-l conceapă pentru spectatorul-consumator. Trei femei înalte, de exemplu, nu se poate juca acolo.  În ce priveşte riscurile pe care le presupune activitatea în teatrul de proiect, e clar că ele există, dar totul depinde, până la urmă, de gustul personal, ca şi percepţia despre calitate.

Andreea Grosu: Ar fi păcat să generalizăm.

Dacă v-aş întreba despre nevoile celor două categorii de public de care aţi amintit?

Andreea Grosu: Poate că în momentul ăsta există o nevoie adevărată de texte noi, proaspete, pentru spectatorul de azi. Cele bune sunt cam puţine… Pe de altă parte, sunt convinsă c-ar fi nevoie de mai multe montări după texte clasice. N-ar trebui să existe an în care să nu se exerseze Hamlet sau Trei surori, să zic. E nevoie să se reinventeze mereu.

Andrei Grosu: Acum, la Focşani, am avut o surpriză uriaşă montând Bolnavul închipuit de Molière. Am vrut să facem o comedie, dar ne-am dat seama că e o piesă scrisă în iulie 2012, fără exagerare şi fără să fi încecat noi să contemporaneizăm! Avem plagiat, probleme sociale multiple, chestiuni de etică… E acolo tot.

Dar interesul vostru spre ce zone dramaturgice se îndreaptă?

Andrei Grosu: Cred că am fi falşi, dacă am şti.

Andreea Grosu: Şi limitaţi. Pe de altă parte, recunosc că sunt o mare iubitoare de teatrul absurdului, pe care l-am studiat şi în care am găsit o lume pentru mine. În acelaşi timp, sunt înnebunită după lumile lui Shakespeare. Şi cum să nu amintesc de David Mamet sau Neil LaBute? E evident că n-ai cum să desparţi lucrurile.

Andrei Grosu: Există acum dramaturgi canadieni foarte buni… Cu siguranţă că fiecare dintre noi are o preferinţă, numai că n-o ştim. Dacă am şti-o, am începe să căutăm numai într-o zonă. Dar aşa, citim un text şi, dacă ni se pare bun, ne interesează.

Dramaturgia contemporană din România nu vă inspiră în niciun fel?

Andreea Grosu: Mie îmi place teatrul lui Matei Vişniec.

Andrei Grosu: Care deja e clasic! În rest, cam tot ce am citit pare de suprafaţă.

Andreea Grosu: Percepţia asupra literaturii e prin natura ei subiectivă, căci ţine de gust. Există şi în România oameni talentaţi, care scriu bine. Poate că într-un fel e vina noastră că încă nu i-am descoperit, poate că n-am avut timp să le aprofundăm textele. Suntem mici, iar treptele de urcat sunt aşa de multe…

Sunteţi mici, dar căutaţi… Vă e suficient ce vă aduce teatrul acum?

Andreea Grosu: Suficient nu, dar absolut necesar da. Clişeistic vorbind, ne e ca aerul. În rest, ies lucruri minunate. Există spectacole care îţi ajung. Vezi Îngropaţi-mă pe după plintă şi îţi spui că gata, asta e, ţi-ai reîncărcat bateriile pentru un an, doi.

Andrei Grosu: Acelaşi lucru se poate spune despre Vocea umană, spectacolul Sandei Manu, cu Oana Pellea.

Andreea Grosu: Sau despre Îngeri în America.

Sau despre Sfârşit de partidă, spectacolul mai vechi al lui Alexandru Tocilescu.

Andreea Grosu: Eu am lucrat la el un an. Ar trebui să fie un spectacol de referinţă şi cred că va fi. Abordarea a avut atâta delicateţe… La sfârşit, când a fost gata, vedeai cu câtă subtilitate s-au descifrat straturile… Din toamnă, când se deschide stagiunea la Teatrul Bulandra, unde s-a mutat, va căpăta o nouă viaţă, ca orice spectacol care ajunge în alt spaţiu decât cel în care a fost conceput.

Andrei Grosu: Eu mă întreb însă câţi dinstre studenţii de la UNATC l-au văzut. Şi cu asta revenim la teatrul independent. Mai e un lucru: ar trebui ca mai mulţi oameni importanţi să vină să ne înveţe. La unteatru am avut parte de aşa ceva, graţie unor artişti ca Oana Pellea, Mihai Constantin sau Constantin Cojocaru şi alţii. Au venit, au văzut şi au vorbit cu noi după. Ei sunt profesorii, de fapt.

Andreea Grosu: Cu un profesor de la UNATC, un domn care a ocupat o funcţie foarte importantă, am avut aici o experienţă foarte neplăcută. Pur şi simplu a plecat din sală în timpul spectacolului.

Andrei Grosu: Şi problema noastră nu e că a plecat omul, artistul în timp ce se juca Trei femei înalte, că asta e o chestiune de gust. Problema noastră e că a plecat profesorul în timpul spectacolului. Actriţele au fost, într-un fel, şi studentele lui, domnul fiind profesor de actorie. Cea mai mare spaimă a noastră a fost să nu cedeze ele, că se poate întâmpla. Pentru un actor, e cumplit să se plece din sală când el joacă.

Andreea Grosu: Iar după ce a ieşit a vorbit şi foarte urât despre spectacol, aşa ne-au spus oamenii. Iată ce nu e în regulă.

Andrei Grosu: Nouă ne e bine aşa, dar ne-ar plăcea un dialog. Ce am povestit nu se întâmplă numai cu profesori, ci şi în „noua generaţie unită, care va schimba teatrul“… Avem puţin prieteni cu care discutăm sincer, constructiv, fără să ne supărăm.

Andreea Grosu: Altfel, la Trei femei înalte am avut reacţii cu mult peste ce ne-am fi dorit şi suntem fericiţi.

Andrei Grosu: Fac o paranteză comică: e prima oară când un spectacol de-al nostru are cinci cronici! Şi frumos e că am făcut spectacolul împreună. De altfel, adevărata mea poveste cu teatrul  a început în 2009, când am cunoscut-o pe ea.

Andreea Grosu: E prima oară când îmi spune asta!

Andrei Grosu: Până atunci a fost numai o… şcoală. Şi singur n-aş fi putut să fac nimic. Ieri am avut o discuţie cu nişte oameni trecuţi prin teatru care ne-au mărturisit că e foarte frumos că noi doi lucrăm împreună, dar că nu înţeleg cum se poate, pentru că vorbim despre o profesie egoistă…

Andreea Grosu: Şi ne certăm mult, dar argumentele înving. La noi acasă e o dezbatere publică şi cel mai puternic convinge!

Andrei Grosu: E cel mai frumos mod de lucru pe care ni l-am fi putut imagina. Repetiţiile noastre sunt precedate de dialoguri, nu de monologuri, cum se întâmplă la multe spectacole. Există şi situaţii, cum a fost la Trei femei înalte, când ne propunem să nu vorbim acasă anumite lucruri şi să vedem dacă ajungem la acelaşi punct pe căi diferite. Şi întâmplarea a făcut să ajungem. Aşa a fost şi cu distribuţia pentru spectacol. În ziua în care trebuia să facem propuneri, am ales la fel, fără să fi discutat vreodată despre asta, după ce le ascultasem pe cele trei actriţe citind pe rând fiecare dintre cele trei roluri. Ne-am trimis sms-uri unul altuia, cu propunerile, fără nicio teamă. Şi le-am trimis şi lor. Iar ele ne-au trimis mesaje ce rol ar vrea dintre cele trei. Şi toate mesajele au fost identice.

Andreea Grosu: Există foarte puţine locuri care te schimbă cu adevărat. Şi sunt locuri alese. Poate că, la un moment dat, oamenii pe care i-am menţionat, precum şi alţii foarte buni, care au atât de dăruit, vor înfiinţa o şcoală.

Ce fel de artişti aşteptaţi la unteatru?

Artişti care vor să facă lucruri şi nu-şi găsesc locul. Oameni care-şi caută un habitat în care să crească. Sunt puţini.

Andrei Grosu: Momentan sunt câţi trebuie. Ba acum chiar s-au aglomerat.

Andreea Grosu: A trebuit să mergem noi la facultate şi să aducem spectacole de acolo, am făcut pe impresarii. Dar să bată ei la uşă şi să ne spună că au un proiect nu prea s-a întâmplat. Aşteaptă castinguri, aşteaptă să se întâmple ceva pentru ei în clădirile mari din oraşul ăsta mare… Dar acolo nu e loc pentru toată lumea. Teatrele sunt foarte puţine, iar actorii, din ce în ce mai mulţi.

Andrei Grosu: Un experiment bun ar fi un casting pentru un spectacol din teatrul nostru şi altul pentru un spectacol din oricare teatru din Bucureşti.

Dar publicul? El cum poate fi atras din „clădirile mari“ în cele ca a voastră?

Andreea Grosu: Noi facem. Publicul alege.

Andrei Grosu: Nu ne plângem. Îmbucurător e că oamenii se duc la teatru, oricum ar fi el, de vreme ce un procent infim din populaţie are acest obicei, potrivit statisticilor. Dacă mergi la teatru de trei ori pe an, tot e bine. Şi, pe de altă parte, am sentimentul că publicul a început să cearnă lucrurile şi să nu mai meargă la un spectacol doar pentru că joacă nu ştiu cine în el.

Andreea Grosu: Publicul se alege în timp. Şi, la orice formă de teatru ai merge, tot e mai bine decât să te uiţi la televizor. Îţi place sau nu, tot e o poveste cu oameni şi cu emoţie.