O întâlnire neîntâmplată: Andrei Tarkovski şi Ingmar Bergman

“Când am descoperit primul film al lui Tarkovski a fost pentru mine ca un miracol – aşa a spus odată Ingmar Bergman. Brusc m-am găsit stând în faţa unei uşi a cărei cheie nu-mi fusese dată până atunci. Tarkovski pentru mine este cel mai mare, este cel care a inventat un nou limbaj.” Pentru legătura de admiraţie profundă dintre cei doi artişti a depus mărturie fiecare dintre ei. Dar, paradoxal pentru o privire comună, ei nu s-au întâlnit niciodată. Povestea despre cum… nu s-au întâlnit am auzit-o prima dată de la istoricul de film Bujor Râpeanu, în 2006, cu ocazia Zilelor Tarkovski la Bucureşti. Am consemnat-o atunci, dar o voi spune din nou acum, aşa cum am avut şansa să o ascult chiar de la cel mai apropiat colaborator, în acea vreme, al lui Andrei Tarkovski, traducătoarea care i-a asigurat comunicarea cu echipa şi cu toţi cei implicaţi în realizarea filmului Sacrificiul: Layla Alexander-Garett.

Înaltă, blondă, foarte frumoasă, pe Layla Alexander-Garett am cunoscut-o datorită filmologului Elena Dulgheru care a organizat Zilele Tarkovski şi în 2006, şi acum – sub genericul Tarkovski în 2012. 80 de ani de la naştere –, în perioada 4-7 decembrie. A venit la Bucureşti împreună cu scriitoarea Marina Tarkovskaia – sora regizorului –, cu regizorul Alexandr Gordon – coleg de facultate, prieten al lui Tarkovski şi soţul Marinei – şi cu profesorul Dmitri Salînski, critic de film, cercetător renumit al operei lui Andrei Tarkovski. Layla Alexander-Garett a fost protagonista unuia dintre momentele de mare interes ale festivalului: miercuri, 5 decembrie, la Sala Acvariu a Muzeul Ţăranului Român a fost vernisată expoziţia Tarkovski, Ultimul film – cu fotografiile pe care ea le-a făcut pe platourile de la Sacrificiul – şi a fost lansat volumul Andrei Tarkovsky. The Collector of Dreams care va apărea zilele acestea în Marea Britanie. Într-una dintre pauzele de cafea am întrebat-o pe Layla Alexander-Garett ce ştie despre întâlnirea care nu a mai avut loc. La un pahar de ceai mi-a povestit cum…

…a intrat împreună cu Andrei Tarkovski în foaierul Institutului de Film din Stockholm. Într-un grup, Tarkovski l-a văzut pe Bergman care l-a zărit la rându-i pe cel pe care îl admira desăvârşit. Atunci, înainte de începerea proiecţiei cu un making of la Fanny şi Alexander, filmul din 1982 al lui Bergman, Tarkovski l-a rugat pe directorul de producţie să le facă, în sfârşit, cunoştinţă. Cred că s-ar cădea să amintesc aici o altă mărturie făcută de Layla Alexander-Garett: pregătind filmările la Sacrificiul, Tarkovski şi Sven Nykvist, celebrul director de fotografie al lui Bergman, cu care regizorul urma să filmeze, au văzut împreună şi filmele lui Tarkovski, şi cele ale lui Bergman. Aşadar, directorul de producţie s-a îndreptat către Bergman şi, după ce au schimbat câteva cuvinte, s-a întors la Tarkovski căruia i-a transmis că se vor întâlni după proiecţie. Numai că, imediat după proiecţie, Bergman a dispărut… “Nu a vrut să se întâlnească, să se vadă cu el – mi-a spus Layla cu o privire în care ardea amintirea – pentru că Tarkovski era idolul lui”.

Întâmplarea este relatată şi de Andrei Tarkovski în Martirolog, jurnalul său. Iată însemnarea: “1984, 15 septembrie, Stockholm – Azi l-am văzut pe Bergman pentru prima oară în persoană. Avea o întâlnire cu tinerii la Institutul de Film unde prezenta documentarul despre realizarea filmului său Fanny şi Alexander, oferindu-le în acelaşi timp şi un comentariu. Apoi a răspuns întrebărilor din sală. Mi-a făcut o impresie ciudată. Egocentrist, rece, superficial, atât faţă de copii cât şi faţă de restul audienţei.”

Rămâne opera în care răzbate, nealterată, imensa admiraţie reciprocă.

Adaugă un comentariu Cancel reply