„Angajare de clovn”. Circul pe scenă şi scena în arenă

3stars

Viaţa în arenă este, poate, cea mai paradoxală dintre toate. În mijlocul elipsei regulate închise între ziduri înalte gloria şi moartea sunt surori de sânge. Publicul vine să se bucure de acest spectacol pe muchie de cuţit care nu în mod întâmplător îşi are originile în antichitatea romană când nisipul arenei era scena finală pentru gladiatorul răpus de forţa adversarului. Arena circului de azi păstrează nu doar forma, ci şi ceva din fascinaţia unui entertainment aproape violent. Animale sălbatice care trec prin foc, fachiri care înghit săbii, femei tăiate în jumătate şi zborul sublim la trapez. Dimensiunea tragică a circului este îmbrăcată în haine colorate şi scoasă la paradă. Tristeţea clovnului este, poate, grimasa-simbol a acestui microunivers miraculos.

În piesa „Angajare de clovn” a lui Matei Vişniec trei clovni bătrâni aşteaptă în faţa unei uşi care se încăpăţânează să rămână închisă o ultimă şansă la glorie. Metafora plină de tragism şi candoare a acestei piese în câteva pagini concentrează o lume până la esenţă şi pune laolaltă lacrima şi râsul sincer ca de copil. Spectacolul total al vieţii şi al morţii, într-o ultimă scenă finală care să garanteze nemurirea – dorinţa oricărui artist. Montarea de la Sala Studio a Teatrului Naţional Bucureşti, în regia lui Ion Caramitru, eliberează această esenţă din sticluţa ei şi o combină cu alte substanţe din care sunt făcute visele. Cele două ore şi mai bine de spectacol sunt, însă, la fel de dense precum scriitura, iar atmosfera şi ritmul sunt fidele unui timp care nu se mai măsoară cu ceasuri obişnuite. Spectacolul conceput în trei părţi şi în trei spaţii se conjugă şi la trei timpuri diferite. Surpriza este un element cheie, aproape un personaj în sine, iar slalomul printre emoţii are un parcurs bine conturat.

„Angajare de clovn” la TNB este un pariu. Este un concept pretenţios. Colaborarea cu Circul Globus şi anvergura supradimensionată a unui piese în trei personaje este, cel puţin impresionantă. Sclipirile ca de paiete ale acestor artificii de efect îşi joacă bine rolul în spectacol. Publicul zâmbeşte blând în timp ce priveşte cele câteva numere de circ în foaier la pauză. Nu prea entuziasmat, totuşi. Mirarea de a vedea circ la teatru este mai mare decât plăcerea… Într-o lumină prea rece, poate, într-o apropiere care îţi permite să vezi multe prea în detaliu, numerele prezentate nu mai au aceeaşi fascinaţie ca în arena de sub cupolă. Totul pare mic. Ştii deja trucurile de prea de demult. Ai văzut atâtea demonstraţii de echilibristică. Nu mai râzi ca în copilărie la mersul pe sfoară de la sol al clovnului pitic. Dacă îţi sunt dragi animalele te înduioşezi la dresura de câini. Dar cam atât. Astăzi, fără să spună o poveste, circul este o artă pe care o priveşti cu bunăvoinţă şi respect pentru munca depusă. Dar nu cu fascinaţie.

Apoi, la revenirea în sală, spaţiul în sine este un spectacol. Şi începe, parcă, un alt spectacol. Circul începe să spună o poveste. Şi abia acum te bucuri. Şi te laşi încântat şi aplauzi în ritmul muzicii pe care o fac cei trei clovni redeveniţi tineri în amintire. Odată ajunşi în arenă, bătrânii cârcotaşi de mai devreme, uită ce vârstă au. În lumina reflectoarelor îşi recompun din amintiri viaţa aşa cum au trăit-o deja. Bucuria de a fi trăit transpare din spatele grimei. Iar acesta e cel mai frumos spectacol; celebrarea unei vieţi aşa cum a fost. Dacă în prima parte gagurile şi cele câteva inserturi de muzică au fost integrate într-o relaţie scenică dintr-o piesă de teatru, acum teatrul este cel adoptat de lumea circului. Iar finalul, adaptat după cel al piesei originale nu mai este la fel de metaforic şi de încărcat de semne. Dar este cu mult mai crud, mai uman şi mai eficient. După ce râzi, după ce te împrieteneşti cu clovnii, după ce te emoţionezi, după ce te aştepţi la încă o glumă, râsul cade subit de pe faţă. Clovnii sunt şi ei oameni. Iar moartea vine chiar şi pentru clovni.

Cei trei tineri actori se află în faţa unui veritabil examen de maturitate artistică. Doi dintre ei la nici treizeci de ani, unul la treizeci de ani împliniţi, şi trebuie să ne convingă că sunt clovni de o vârstă cu lumea – trei clovni-simbol de la începuturile timpului. Machiajul foarte realist şi costumele purtătoare de trăsături ale personajelor create din detalii de Liliana Cenean nu sunt suficiente pentru ca spectatorul să vadă în faţa lui un clovn bătrân. Forţa convenţiei stă, într-adevăr, în puterea de sugestie, dar e nevoie şi de o compoziţie susţinută de artă actoricească. Cheia de interpretare a celor trei clovni bătrâni pare păstrată undeva la suprafaţă. Demonstraţia de bătrâneţe e mai ostentativă decât asumarea vârstelor. Joaca de-a „noi ştim că voi ştiţi” şi lipsa preciziei, a detaliilor nivelate, face ca atenţia să cadă nu de fiecare dată just pe relaţie, emoţie sau umor. Pe cât de fermecători şi de precişi în execuţie sunt în ultima parte a spectacolului, pe atât de nesiguri şi stângaci par la început. Emilian Mârnea – Nicollo – este cel care uită cel mai des că de data asta e bătrân pe scenă. Reacţiile sale, vocea care îl trădează şi, mai ales, lipsa unei căptuşeli substanţiale. Atunci când spune că el este cel mai bun, când repetă trist că a avut afişe care i-au purtat chipul, când se convinge pe sine că mai poate, încă, intra în arenă, declară, doar, enunţă, dar nu transmite adevărul acestui personaj aproape tragic. Abia la final, în momentul de pantomimă explicată, cântând în „ploaie”, crede în personajul său şi îl putem crede şi noi. Petre Ancuţa – Filippo – a găsit o cheie lejeră de interpretare. Este cel care ia totul la mişto. Aparent nesuferit, face glume, unele destul de acide pe seama concurenţei. Micile sale comentarii, bodogănelile şi vocea bine ţinută în frâu îl aduc mai aproape de vârsta personajului, deşi există momente când energia lui o ia înainte. Ochii lui, însă, sunt cei care se văd în sală, indiferent de cât de gros e stratul de machiaj sau de amplasarea scaunelor. Florin Călbăjos – Peppino – este cel care îşi însuşeşte cel mai bine latura tragică a personajului. Are multă sinceritate în privire, are răbdare să ni se descopere şi nu ţine să fie simpatic. Este cel pe care îl îndrăgeşti cel mai puţin, poate, dar pe care îl crezi până la capăt. Asumat, cu paşi siguri, construieşte un parcurs sufletesc vizibil acestui clovn aflat la ultima rundă de aplauze.

„Angajare de clovn” este un spectacol care vrea să spună multe. Poate prea multe la un moment dat. Cu citate-omagiu din spectacolul reper al lui Slava Polunin, aducând artişti de circ în carne şi oase, cu numere de circ care au făcut şi sunt istorie, această incursiune teatrală în intimitatea uneia dintre cele mai paradoxale existenţe artistice este nu doar ambiţioasă, nu doar entertaining, ci păstrează şi filonul de emoţie specific teatrului. Alege, însă, să facă echilibristică şi să zboare la trapez de unde este la fel de uşor şi să primeşti ovaţii, şi să cazi spectaculos.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

„Angajare de clovn” de Matei Vişniec

Regia: Ion Caramitru

Asistent regie: Patricia Katona

Decor: Florilena Popescu Fărcăşanu

Costume: Liliana Cenean

Asistent costume: Maria Dore

Light design: Chris Jaeger

Coregrafie: Florin Fieroiu

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

Creator păpuși: Ioana Creangă

Regizor scenă: Viorel Florea

Distribuţia:

Filippo: Petre Ancuța

Nicollo: Emilian Mârnea

Peppino: Florin Călbăjos

Artiști de circ: Magicianul Antonio, Vanda Rotaru, Constantin Rotaru, Clovnul Cristiano, Miss & Eliz, Bogdan Andreescu, Camelia Lazăr, Valentin Iancu, Mariana Ionescu, Cristian Enoiu, Alyssa Andreescu, Aysha Ibeido, Gamze Saldiz, Julia Petreanu, Marius Gagiu, Robert Stan, Robert Stan Jr., Tiberiu Eftimie

Amfitrioni muzicali: Clara Toplicianu, Lorena Sanda

Figurație: Viorel Florea , Aurelian Ungureanu

Fotografii Florin Ghioca

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.