Anselmo sunt “eu”

În primavară, aproape de sfârşitul stagiunii trecute, trupa Dell’Arte înfiinţată de Mihai-Gruia Sandu aducea pe scena de la Nottara o montare bazată pe texte originale, scrise chiar de regizorul spectacolului, acelaşi Mihai-Gruia Sandu, şi numită „Anselmo”. Astă vară, spectacolul a fost inclus în repertoriul stagiunii desfăşurate în parcurile din Bucureşti, iar acum a fost invitat din nou la Nottara, unde s-a jucat de trei ori. De ce am făcut acest mic istoric? Pentru că, o s-o afirm din capul locului, „Anselmo” este o montare care ar merita fără dubiu inclusă în repertoriul curent al unui teatru. Şi ar merita să fie mult mai vizibilă. Promovează un tip de reprezentaţie mai puţin „bătută” în teatrul nostru, bazată pe text şi interpretare gen commedia dell’arte şi pe metateatru şi metatext.

„Anselmo” este, aşa cum spuneam, rara avis pe scenele româneşti pentru că reuşeşte o performanţă greu de atins: are un evident succes la public – fie că e vorba de cel „întâmplător”, din parc, fie că e vorba de spectatorul care vine special la teatru – şi nu îşi „îndulceşte” reprezentaţia cu nici un fel de compromis, lucru şi mai rar dat fiind faptul că este o comedie… Mizează exact pe ce mizau comedianţii commediei dell’arte, adică improvizaţie care să placă publicului, dar de data asta filtrată prin plasa istoriei culturii şi civilizaţiei, scurse de atunci încoace. Iar ce iese este, aşa cum anunţă chiar comunicatul lor de presă, „o nepiesă” de teatru, situată undeva între teatrul absurd şi commedia dell’arte…

Două planuri se întâlnesc şi se întrepătrund în spectacolul pus în scenă de Mihai-Gruia Sandu (costumele în alb şi negru, şi ele aflate la aceeaşi intersecţie comico-absurdă, auto-ironizându-se – îi aparţin Marianei Pachiş). Formula în sine este complicată şi deloc la îndemâna publicului larg, dar felul în care povestea este construită pe scenă o explicitează plăcut şi inteligent. Despre ce e vorba? Despre personaje, care nu-şi caută autorul…, dar în schimb se războiesc cu el în permanenţă, pentru că nu sunt tocmai mulţumite de felul în care le creează… Şi despre o trupă de actori care se războiesc cu aşa-zisul regizor pentru că nu le place cum e construit spectacolul şi pentru că rolul le este incomplet şi ambiguu…

Povestea este o ne-poveste în care un cavaler misterios şi puţin inexistent, tulbură o lume întreagă. Este personajul principal – dar absent – al unei întâmplări în care mai mulţi alţi cavaleri îi iau numele şi de aici se produc încurcături în lanţ nesfârşite, travestiuri, amoruri etc. Anselmo nu există. Pentru că dramaturgul nu prea ştie cum să-l creeze şi amestecă în permanenţă planurile. Dar el este idealul de bunătate, frumuseţe, perfecţiune şi aşa mai departe… la care aspiră(m) cu toţii. Concluzia e limepede. Idealul, de vreme ce e ideal, nu există. Dar câte puţin din trăsăturile lui perfecte se regăseşte în fiecare dintre ceilalţi. Cu un umor cuceritor, Mihai-Gruia Sandu amestecă planurile şi toate personajele se privesc cu auto-ironie, discută în timp real cu regizorul-dramaturg care îşi uită cuvintele şi le cere lor să impovizeze, sfarmă graniţele dintre ficţiune şi realitate, transformând ficţiunea în realitate la puterea a doua şi realitatea în ficţiune la puterea a doua… Şi după o oră şi jumătate de qui pro quo-uri, de amoruri de alt secol descifrate însă teribil de contemporan, în care domniţele sunt fete „de cartier” în toată regula, iar cavalerii nu vorbesc întotdeauna ca-n cărţi, misterul lui Anselmo nu se dezleagă, ci se încâlceşte şi mai tare. Finalul nu e de fapt finalul dorit de autor, iar personajele se răzbună şi-şi fac dreptate. Sunt dueluri în toată regula ca-n romanele de capă şi spadă, sunt schimburi de scrisori, sunt Pantalone şi Colombina, Dottore şi cine vă mai pofteşte inima, sunt situaţii clasice, de la cearta între cei doi părinţi avari care stabilesc zestrea copiilor, la amoruri şi inimi frânte. Dar toate ca-ntr-un joc. Nimic nu e real, nici unul dintre planuri nu este ultimul. Întotdeauna plasa se rupe şi face loc încă unei poveşti să ţâşnească la suprafaţă… Totul cu un umor spumos. Despre trupa Dell’Arte, care evoluează în „Anselmo” – Cosmin Şofron, Florin Stancu, Vali Vasilescu, Ana Crăciun (care este şi asistenta regizorului), Andra Sandu, Ana Cucută, George Constantinescu, Ninel Surdu, Sabin Anghel, Cristi Martin – aş spune că, fără greşeală, ştie să interpreteze un text comic. Cu toţii au discreţie în reacţiile scenice, ştiu să alterneze stările, să treacă de la un registru al limbii la altul, de la situaţii gen commedia dell’arte la teatru contemporan, ştiu să intre şi să iasă din poveste, comunică unul cu celălalt şi nu îngroaşă nici una dintre liniile rolurilor, destul de alunecoase pe alocuri.

La final, actorii coboară în sală şi îl caută pe acelaşi cavaler Anselmo… concluzia, patetico-ironico-amuzantă este că Anselmo sunt „eu”…

Print

2 Comentarii

  1. Andrei Gheorghe 06/12/2010
  2. Smaranda Gabudeanu 07/12/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.