„Aplauze pentru Lena” și măștile lui Valentin Nicolau

Festivalul Național de Teatru Independent s-a încheiat duminică seara cu o mică gală la Godot Café. Despre premii și teatrul independent, așa cum arată el astăzi în România – pentru că meritul FNTI este că adună laolaltă, creând o imagine de ansamblu, producții din toată țara – vom vorbi într-un număr viitor. De data asta, cu o subiectivitate asumată din capul locului, am să vorbesc despre unul dintre spectacolele invitate de la Oradea: „Aplauze pentru Lena” de Valentin Nicolau, pus în scenă de Andrei Mihalache, cu Mirela Lupu și Sebastian Lupu, de la compania ArtEmotion, spectacol care a și primit Premiul „Memoria”, acordat de directorul onorific al festivalului, actorul Constantin Cojocaru.

Valentin Nicolau n-a apucat să-și vadă acest text pus în scenă vreodată. A fost doar un spectacol-lectură, la Festivalul Undercloud, cu Marius Manole și Pușa Darie. Și atunci – era 4 septembrie 2012, la MȚR – a spus o istorioară despre piesă. „Povestea bărbatului care şi-a pierdut nevasta la poker am auzit-o în copilărie, acum mai bine de 40 de ani. Istoria m-a urmărit în toţi aceşti ani. Unul dintre motive a fost că nu pricepeam ce înseamnă poker. M-am lămurit relativ repede. A durat mai mult să înţeleg cum poţi pierde pe cineva care este încă prezent…”.

Două partituri dezvoltate solitar, El – miliardarul Dinu şi Ea – Lena, sunt două măşti care nu-şi pot dezvălui niciodată chipul. Poveste despre cuplul frânt, despre teatru, despre neputinţa de a comunica, „Aplauze pentru Lena” este o piesă construită pe o graniţă fragilă şi bine asumată, unde se întâlnesc drama psihologică şi absurdul, o piesă într-un act, o (falsă) poveste de dragoste, ascunsă în spatele unui joc de măşti. Pornind de la o temă ofertantă, „veche şi nouă” deopotrivă, un bărbat care-şi pierde soţia la poker, textul dezvăluie nu atât sentimente, cât mai degrabă glosează cu umor şi tristeţe despre singurătatea în doi.

Cum spuneam, dramaturgul Valentin Nicolau nu a văzut niciodată acest text pus în scenă. Montarea de la Oradea a avut premiera la câteva luni după dispariția lui. N-am să încerc o cronică a acestui spectacol, pentru că în mare parte el s-a rezumat la o citire atentă și corectă a textului, fără interpretări regizorale de vreun fel sau altul, bazându-se aproape exclusiv pe ambiguitățile inteligente ale piesei, pe umorul ei și pe seducția poveștii. Spectacolul celor de la ArtEmotion exploatează acea zonă de emoție pe care o conține piesa lui Valentin Nicolau, (o zonă destul de supralicitată în teatrul independent atât în București, cât și în țară), rămânând în cea mai mare parte prizonieră în spațiul ei realist și lăsând sugestiile din final mai degrabă nerezolvate, fără să-și asume o direcție. Atât Sebastian Lupu, cât și Mirela Lupu surprind acea parte de suprafață a poveștii: o fostă actriță, acum soție de politician celebru, nefericită ca o pasăre închisă în colivie, și un politician cu identitate incertă petrec împreună „aproape o zi” sau „o zi aproape”. Interpretarea lor nu se îndepărtează nicio secundă de la ce te-ai aștepta să vezi – pe scenă sau în viață – la aceste tipuri umane. Iar clișeul are farmecul lui la care publicul reacționează. Există momente de reală sensibilitate, hrănite bine de replicile piesei, există momente de umor bine surprinse și bine punctate. Ce lipsește e un plan mai subtil, deschis de finalul piesei, acel joc al măștilor și al identităților care-i era atât de drag lui Valentin Nicolau și pe care l-a folosit în mai multe dintre textele lui. Schimbul de roluri, alter-ego-urile, identitatea dublă, schizoidă, dorința de evadare într-o altă viață, mereu într-o altă existență, teatrul… teatrul acela subtil care stă la baza oricăror relații interumane, toate astea rămân doar schițate.

Altminteri, atmosfera e simplă, neelaborată, sugerată prin câteva obiecte simple. O măsuță de machiaj pentru Lena, fosta actriță, un tablou mare, cu o figură de politician într-o postură-clișeu și un manechin cu o rochie roșie, spectaculoasă, de scenă. Însă, în final regia se ferește să-și asume o interpretare sau să ducă până la capăt în plan concret vreunul dintre firele pe care textul le lasă deschise, motiv pentru care ultima replică – „Dacă știi exact ce vrei să faci, nu lași loc minunilor” – își pierde o parte din miez și poezie.

Mi-aș fi dorit însă ca Valentin Nicolau să poată vedea această montare, pentru că îi plăcea enorm să-și vadă personajele pe scenă, desprinse de el, deja vii, independente, aparținându-i și, în același timp, străine… Dar, pentru că nu mai e aici, rămân doar cuvintele lui: „Când personajele sunt pregătite să vină pe lume încep să mă bântuie la modul sâcâitor. Uneori am senzaţia că le văd în mulţime, pe fugă, la stop, dând colţul străzii. Le zăresc numai din spate sau din semiprofil şi întotdeauna doar pentru o clipă. După ce am terminat de scris, pleacă. Fiindcă stau cu mine ani întregi până să ajungă în poveste scrisă, reuşesc să-i cunosc destul de bine, să ştiu cum reacţionează în anumite situaţii. Magnific e atunci când mă surprind luându-şi existenţa pe cont propriu, obligându-mă să-i scriu altfel, evoluând total diferit decât mă aşteptam, capabili de nebunii mai mari. Trebuie să te aştepţi mereu la revolta celor pe care crezi că i-ai programat să se comporte într-un anume fel. E un dans în care niciodată nu ştii cu adevărat cine conduce.”

Teatrul ArtEmotion, Oradea

„Aplauze pentru Lena” de Valentin Nicolau

Regia artistică: Andrei Mihalache

Scenografia: Amalia Buie

Distribuția:

Lena – Mirela Lupu

Dinu – Sebastian Lupu