Luaţi un cerc, mângâiaţi-l, va deveni vicios! „Vicios” ca şi limbajul defect al personajelor din „Cântăreaţa cheală”, prima piesă a lui Eugène Ionesco. Publicată în 1950 în limba franceză, „La cantatrice chauve” relua o mai veche versiune în română – „Englezeşte fără profesor”. Din anul 1957, se joacă fără întrerupere la Théâtre de la Huchette din Paris, alături de o altă „vedetă” ionesciană – „Lecţia”. Subintitulată „anti-piesă”, are o celebră poveste a scrierii sale, ce a început odată cu încercarea viitorului dramaturg de a învăţa… „englezeşte fără profesor”, după un manual de conversaţie. Ocazie cu care i s-au dezvăluit „surprinzătoare” adevăruri de viaţă: numărul zilelor dintr-o săptămână, poziţia tavanului faţă de podea (sau invers) şi aşa mai departe. Toate s-au regăsit apoi în dialogurile celor două tradiţionale familii londoneze – Domnul şi Doamna Smith, Domnul şi Doamna Martin, cărora li se alătură servitoarea Mary şi un vajnic Căpitan de pompieri. Geniale reflectări ale sclerozării limbajului, degradării lumii şi golului din oameni. În particular, din cupluri. Cuvântul e negat, sensul e ucis, acţiunea e parodiată. Totul a devenit mecanic, convenţional. Platitudine, plictiseală, vorbe, vorbe, vorbe… De fapt, o comedie uluitoare, ca şi povestea titlului, provenit dintr-o greşeală (precum multe dintre marile descoperiri ale umanităţii). La repetiţiile pentru premieră, interpretul Pompierului a înlocuit involuntar învăţătoarea blondă / institutrice blonde (pe care o avea de pronunţat în vestitul monolog al „Guturaiului”) cu cântăreaţa cheală / cantatrice chauve. Şi aşa i-a rămas numele!
În ultimele două decenii, regizori din generaţii apropiate (renumiţi pentru umorul lor aparte) s-au lăsat ispitiţi de volutele textului, făurind spectacole de colecţie: Gábor Tompa în Cluj, la Teatrul Maghiar de Stat (1992), apoi la Teatrul Naţional (2009), Alexandru Dabija la Teatrul German de Stat Timişoara (2009) şi Victor Ioan Frunză la Teatrul de Comedie Bucureşti (un spectacol coupé cu „Lecţia”, 2010). Anul acesta e rândul mai tânărului Radu-Alexandru Nica (n. 1979) să îşi adauge numele pe această listă curajoasă. Alegerea pare oarecum neaşteptată pentru un creator care a oscilat mereu între clasici şi contemporani, de la Shakespeare şi Ibsen până la Neil LaBute, Lars von Trier sau Marius von Mayenburg. Dornic însă oricând de experiment, pe care îl consideră parte integrantă a esteticii sale regizorale, Radu Nica (la rându-i posesor al unui umor special) se încumetă să pună în scenă „Cântăreaţa cheală” la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Pe linia unei alte credinţe universale, că teatrul trebuie să fie o oglindă (subiectivă) a societăţii contemporane.
Într-o epocă în care uniformizarea agresivă, spălarea pe creier, cinismul şi ideologizarea până la anihilarea individuală fac parte din normalitatea cotidiană, teatrul lui Ionescu îmi pare modul ideal de epurare a angoaselor pricinuite de acest context […] Ne-am propus să construim un spectacol ca un soi de „apocalipsă veselă”, punând accentual mai degrabă pe ultimul cuvânt din sintagmă, nepierzând însă nicio clipă din vedere fiorul omniprezent al primului – mărturiseşte regizorul. Şi se ţine de cuvânt, într-o producţie ce oglindeşte lumea noastră „normal de absurdă”. Şi, mai ales, comică. Aşa cum ne-o clădim, ca o protecţie, poate, la anormalitatea din jur. Şi pe care ne-o dorim la fel reflectată, căci nu doar statisticile spun că publicul aşteaptă comedie. Oricine a intrat măcar o dată într-o sală de teatru a înţeles acest adevăr.
Umorul montării este intuit încă de la intrarea în sala „Teatru la Cub” a Naţionalului ieşean, un spaţiu preferat de artişti pentru îndemnul către experiment şi inovaţie. O femeie-mop, tânără şi sexy, spală cu sine pe jos podeaua lucioasă a unei imense camere albe. Mişcările şi „plonjeurile” imaginate de coregraful Florin Fieroiu sunt deopotrivă lascive, dar şi eficiente pentru scopul de igienizare propus. Iar costumele şi decorul scenografului Adrian Damian îmbină, la rându-le, comicul absurdului cu elementele unei necesare realităţi înconjurătoare. Spaţiul înfăţişează un interior burghez englezesc (conform indicaţiilor autorului), dar în care – surpriză – tronează un petic de grădină englezească, înconjurată de un gazon englezesc. În mijlocul acesteia – deloc o surpriză – se află un mic rinocer roşu, sculptat, suport pentru o masă-mobilier de grădină. Pe pereţii camerei – alte trofee roşii, de animale din fostele colonii ale Coroanei Britanice – un elefant, o antilopă, ai căror ochi se aprind în momentele cheie, sticlind viole(n)t. Englezească este şi cutia poştală, dar şi aspectul „burberrian” al costumelor soţilor Smith. Personajele intră şi ies (adesea smucit) pe trei perechi de uşi batante, mai mult sau mai puţin „normale” ca poziţie…
Tatiana Ionesi şi Emil Coşeru
Cele şase partituri sunt bine conduse regizoral şi susţinute actoriceşte. Probabil că Radu Nica a creat „cea mai bună dintre distribuţiile posibile”, cert e că am văzut una dintre cele mai închegate echipe din ultimii ani la Teatrul Naţional Iaşi. Funcţionând atât în cuplurile ce (re)prezintă varii forme ale iubirii, cât şi separat, ca personaje cu personalitate distinctă. Amorul conjugal matur e figurat de Domnul şi Doamna Smith, gazdele serii, o pereche caraghioasă de bătrâni îndrăgostiţi, interpretaţi de experimentaţii Emil Coşeru şi Tatiana Ionesi. Dialogul este, de fapt, o succesiune de monologuri absurde, rostite de soţii care se străduiesc a se face auziţi, fără să se asculte unul pe celălalt. În felul lor, se iubesc. Cuvintele sună, cad şi se lovesc de partener. Sau de podeaua de jos. Sau de tavanul de sus. Căci, nu-i aşa, bufniţele nu sunt ceea ce par, indiferent că e vorba de meniul de la cină sau de amicii morţi daţi la ziar.
Petronela Grigorescu şi Horia Veriveş
Forma ceva mai tânără a iubirii conjugale se regăseşte la cuplul invitaţilor, Domnul şi Doamna Martin, interpretaţi de Horia Veriveş şi Petronela Grigorescu. Speculând datele fizice, jocul lor oscilează între timiditatea primei întâlniri din tren şi familiaritatea amorului carnal. Comica scenă de sex se petrece chiar pe masa din grădină, deasupra rinocerului cel roşu. Ce ciudat! ce bizar! şi ce coincidenţă! însă: soţul îşi recunoaşte soţia după… miros. Iar împreună au o fetiţă de doi ani, blondă, c-un ochi alb şi unul roşu. (Moment în care se dezvăluie predominanţa celor două culori în decorul spectacolului.) În exegeza regizorală a lui Nica, cele două cupluri şi personajele lor nu sunt defel interşanjabile (cum ar sugera finalul piesei lui Ionesco sau alte vestite perechi de îndrăgostiţi pierduţi în „Visul unei nopţi de vară”), ci capătă personalităţi distincte. Iar ideea de a le asocia momente de lazzi este imediat câştigătoare la publicul care le răsplăteşte cu hohotele de râs cuvenite.
Dumitru Năstruşnicu şi Ada Lupu
Al treilea cuplu vine dintr-o altă zonă socială şi amoroasă. Femeia-mop, care deschide spectacolul, se dovedeşte a fi Mary, servitoarea soţilor Smith. Rolul este construit cu aplomb fizic de Ada Lupu, culminând în scena de dragoste cu Căpitanul de pompieri. Jocul lor sexual este un adevărat dans ritualic de împerechere, în care capul de furtun devine simbol falic, precum fusul ţesătorului Bottom din acelaşi „Vis” shakespearian. Căpitanul – interpretat de Dumitru Năstruşnicu – intră pe scenă precum Superman, iar comportamentul său aduce cu cel al gărzilor de la Palatul Buckingham, doar cascheta înlocuind căciula din blană de urs. Este amuşinat de cele două englezoaice burgheze, care îi sesizează imediat valoarea de sex bomb. Actorul îşi pune la bătaie tot meşteşugul în celebrul monolog „Guturaiul”, iar reacţia publicului nu se lasă aşteptată.
Dumitru Năstruşnicu
Bătăile neregulate ale pendulei englezeşti cu personalitate proprie şi spirit de contradicţie din piesa lui Ionesco sunt înlocuite de beat-urile compozitorului Vlaicu Golcea. Muzica sa originală izbucneşte când şi când în forţă, prin focul şi fumul iubirilor.
Regizorul a lăsat textul, umorul şi actorii să îşi facă datoria. Ca la nicio altă lectură, i-am regăsit şi pe Urmuz şi pe Edward Albee. Iar Radu Nica s-a relaxat regizoral, într-un echilibru agreabil pentru public, după cum mărturisea că îşi doreşte: Încep să mă pasioneze banalul, plictisul, pentru că au şi ele enorm de multe de comunicat. Încerc să-mi extrag cât mai mult ego-ul din spectacolele mele, nu mai vreau să demonstrez ceva, încerc tot mai puţin să mă arăt, să-mi confecţionez tot soiul de măşti prin spectacolele mele şi încerc tot mai mult să comunic ceva într-un mod cât mai simplu şi mai onest.
Finalul spectacolului pare desprins din Gogol: De ce râdeţi? De voi râdeţi! – par a zice în ritm de rap familiile Smith şi Martin reunite ad-hoc într-o trupă. Cuvintele cad sacadat, din ce în ce mai puternic, într-un ritm obsedant. Înţelesul ne scapă. Graniţele dintre real şi absurd au dispărut. Pe fundal, femeia-mop spală geamurile. „Cântăreaţa cheală” se încheie circular, fără a deveni, însă, cerc vicios.
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi
„Cântăreaţa cheală” de Eugène Ionesco
(traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi)
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Adrian Damian
Mişcarea scenică: Florin Fieroiu
Muzica originală: Vlaicu Golcea
Light design: Lucian Moga
Distribuţia:
Emil Coşeru – Domnul Smith
Tatiana Ionesi – Doamna Smith
Horia Veriveş – Domnul Martin
Petronela Grigorescu – Doamna Martin
Ada Lupu – Mary
Dumitru Năstruşnicu – Căpitanul de pompieri
Foto: Adi Bulboacă, Constantin Dumitriu
Print