Perpignan e un oraș din colțul de sud-est al Hexagonului: spre sud urci în Pirinei, spre est cazi în Mediterana, în rest, Franță cât încape. A fost și capitală de regat: Mallorca. Teatrul Arca e parte a Clubului La Scena, parte, la rândul lui, a Bucureștiului teatral grație încăpățânării unui arhitect venit nu de pe malul mării mai sus amintite, ci al Dunării de dinainte de Deltă: Dan Hornoiu. Eu locuiesc în Drumul Taberei, într-un bloc în care, în dimineața zilei mondiale a teatrului (în seara din ajun se întâmplase, la La Scena, premiera despre care urmează să aflați), era mare tărăboi: un tânăr spărsese geamul liftului cu pumnul și acum se alesese cu tot tacâmul: apostrofări, să chemăm poliția, tatăl (mă rog, un adult) pus pe sfaturi răstite, uși întredeschise și ochi/urechi pândind cu civism balcanic. „Acuma, și dac-a plecat fata aia, nu trebuia să spargi geamul!” (Adultul) Tânărul se lasă pe prima treaptă din casa scărilor (și-a liftului, și-a noastră), și începe să plângă. E dimineață, lumea pleacă la serviciu, e ziua mondială a teatrului și a lui Victor Scoradeț, directorul artistic al Teatrului Arca, unde seara fusese dat la apă (spre a păstra tonul geografiei acvatice, marino-fluviale, susținute și de burnița vag freudiană din aceeași dimineață) un nou spectacol semnat de Theo Herghelegiu: „Qui est Momo?”
După textul lui Rémi de Vos. Actor și dramaturg francez născut (17 martie, la Dunkerque, pe malul Canalului Mânecii, exact la celălalt capăt al Franței față de Perpignan) cu 10 zile înaintea lui Victor Scoradeț, a ajunului premierei după textul său, de la La Scena, a zilei mondiale a teatrului și a dramei tânărului din blocul meu, și cu 2 ani (1963) înainte ca (acum 50 de ani și 5 luni) Salvador Dali să descopere că peronul gării din Perpignan este „centrul cosmic al lumii” (exact la celălalt capăt al Franței față de Dunkerque, evident). Habar nu am și „puțin ne importă” dacă în 2004, când a scris piesa „Occident” (după care Anca Rotescu, de care nu de mult ne-am despărțit dureros, a tradus textul spectacolului), Rémi de Vos s-a gândit la orașul francez cu amintiri hispanice, din sudul Franței, cum sigur nici Theo Herghelegiu nu a făcut-o (cât despre puștiul din casa scărilor, mă-ndoiesc să fi auzit despre…). Și totuși, ceea ce se întâmplă în ceasul de teatru oferit de doi actori în zi mare, Adriana Pârvu și Cosmin Șofron, pe un ubicuu peron al gării din Perpignan, adică exact în podul Clubului La Scena, pune în mișcare celebra pânză daliniană.
Cum, însă, textul e lipsit de didascalii (dar ce bine scris!), regizoarea practic inventează/ghicește povestea cuplului peste care au trecut vreo douăzeci de ani, dar care, polemic, în definitiv, își caută fără să obosească rețete de veșnicie. Cum orice iubire o face (când nu pleacă dintr-o ori nu dă în marketare – iertată fie vorba scârboasă!) de când lumea, și pământul, și intuiția daliniană (dovada de netăgăduit: Gala Salvador Dali). Dacă în tabloul Salvadorului centrul și sensul echilibrului se ghicesc într-un ultim plan, prin Isus cel care, căzând/aruncat fiind în lume, are dublă imagine: de circar de o sportivă veselie și de contemplator stând pe sacul unicei roade de luat în seamă – sexul, erosul, iubirea –, în spectacolul Theodorei Herghelegiu centrul rămâne pe socoteala sensibilității fiecăruia dintre cei prezenți la spectacol (cu tot cu actorii, desigur). Universul acesta are doi termeni: unul stabil (Din cauza unui handicap? Din strategie? Din sațietatea de a fi? Cine știe?…), Femeia interpretată de Adriana Pârvu cu o specială stăpânire de sine și de ton, un soi de reporter de teren, neutru-ironică, exersându-și vocația de cercetător pe viața din afara casei a propriului soț; celălalt, dinamic în varii viteze, Bărbatul realizat de Cosmin Șofron cu o geometrie atât de bine cumpănită a evoluției personajului cum nu am văzut prea des.
În definitiv, suntem în fața unui cuplu care, nel mezzo del cammin, nu se lasă și își asumă toate tarele realității (și cât de tarată e, amărâta!) ca adjuvante/instrumente ale jocului erotic, adică ale existenței ca atare. Apelativele triviale proferate de ambele părți, beția lui, cartea ei din permanentul fotoliu, alunecările lui naționaliste, rasiste și de pe unde (se) mai poate etiliza intelectualul francez îndrăgostit și artist (el pare a fi (fost) scriitor, ea jurnalist TV), sila ei provocată aparent de decăderea bărbatului, în realitate de exteriorul deplorabil de violent și de dușman al alterității, dar sublimabil în jocuri de interior, totul se leagă într-o poveste de dragoste ținând în egală măsură de romantismul pur și de sporturile extreme. Bețiile lui vor fi, pe măsura trecerii timpului, mai degrabă intuibile decât vizibile, prezente poate doar discursiv, însoțindu-i pendularea între locanta sârbilor și cea a lepeniștilor. Pesemne, asta era tot ce se găsea în cartier. În afara prietenului Mohamed zis Momo. Arab și absent, așteptat să iasă din bandajele de după bătaie ca un Godot, permanent în poveștile cuplului exact prin lipsă, străveziu și de întrevăzut de ce nu precum Christul din tabloul lui Dali. Poate că este numele de cod al iubirii, acest Momo, căci veștile despre arab încep povestea, iar declarația repetată „Te iubesc” vine spre încheierea ei. Înainte de dans, înainte de sexul ca moarte ori (de)mers mai departe al vieții (dacă așa sunt ei doi, Eros și Thanatos, la braț de-o mitologie-ntreagă-ncoace?!…), în aceeași poziție cu a cuplului din gara Perpignan.
Ce nu au cei doi din spectacolul Theodorei Herghelegiu? Sacul din gara lui Dali, sacul greutății de a fi, al rodului de a fi, al obsesiei de a fi, tron al Christului contemplativ (cel de pe pământ, nu acela din ceruri). Ce nu au (nu direct) cei doi din tabloul lui Dali? Avantajul conjuncturii mizerabile. Generată, dinlăuntru, de spaima degenerării personale, dar și a cuplului, din afară, de un continuu tribalism pentru care celălalt (francez, sârb, arab, marțian și orice altceva) reprezintă pericolul. Vorba lui Caragiale: „madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi și ai noștri”. Salvarea, paradoxal, vine din transportarea în cuplu a realității și din metamorfozarea ei în cuvinte care condiționează declarația și reapropierea/erotica din final. Desigur, jucările sunt fie periculoase – fascismul, etno-stupiditatea, violența fizică –, fie haioase – La Marseillaise intonată hilar, chibriturile care nu se aprind, brichetele goale din toată casa, bretonul de Cezar al proaspătului convertit la cârciuma extremei drepte. La reușita spectacolului concură mișcarea scenică propusă de Andrea Guță și muzica originală semnată de Călin Grigoriu. Iar finalul e de mare loz câștigător: programul s-a reîncărcat, povestea o ia de la capăt. Aici ori aiurea. Honi soit qui mal y pense.
Teatrul La Scena
„Qui e Momo?” de Remi de Vos
Traducerea: Ancăi Rotescu
Regia: Theo Herghelegiu
Distribuția: Adriana Pârvu și Cosmin Șofron
Muzica originală: Călin Grigoriu
Mișcarea scenică: Andreea Duță
Print