Apariţia, acum ceva vreme, a celor două volume despre Ariane Mnouchkine la Editura Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” reprezintă unul dintre puţinele gesturi de normalitate pe o piaţă de carte de teatru destul de săracă. Colecţia „Mari regizori ai lumii”, în care au fost incluse şi alte studii/ volume de convorbiri, este şi necesară, şi bine-venită, numai că, din păcate, cărţile nu se găsesc decât la intrarea în sălile de spectacol.
„Ariane Mnouchkine. Introducere, selecţie şi prezentare”, de Beatrice Picon-Vallin, şi „Ariane Mnouchkine. Arta prezentului. Convorbiri cu Fabienne Pascaud” propun o incursiune în lumea de la Theatre du Soleil, cel mai important teatru de avangardă din Franţa, creat în 1964 de regizoarea Ariane Mnouchkine, de Philippe Leotard şi de studenţi de la L’École Internationale de Théâtre Jacques Lecoq. Şi, mai mult decât atât, o incursiune în lumea interioară a uneia dintre cele mai interesante creatoare de teatru ale secolului trecut. Într-o frumoasă traducere aparţinându-i Andreei Dumitru (lucru de remarcat pentru că e rar, şi o dovedesc chiar traduceri apărute în aceeaşi colecţie…), primul dintre volume, „Introducere, selecţie şi prezentare”, deschide o perspectivă interesantă spre inima teatrului, mai ales pentru cei care nu cunosc pe viu creaţia lui Ariane Mnouchkine de la Theatre du Soleil. Iată un mic exemplu în acest sens, un pasaj în care legăturile publicului cu teatrul sunt privite dintr-o altă perspectivă.
„Spectacolele noastre încep, de regulă, la şapte şi jumătate; la şase şi jumătate, porţile se deschid şi totul e pregătit pentru a primi publicul. Când spun că totul e gata, mă refer la faptul că masa e pregătită. Prin urmare, publicul are la dispoziţie o oră pentru a se relaxa, a se pregăti, a se simţi binevenit, a-şi spune <Ce bine-i aici!> şi a-şi scoate masca. Căci, aşa cum îmi place să spun, actorii îşi pun masca pe chip, în timp ce publicul şi-o scoate pe a sa, cu alte cuvinte, lasă în urmă orice tensiune şi se pregăteşte pentru acest moment care, în fond, nu e decât o utopie, momentul când şase sute de persoane vor trăi laolaltă. (…) Când mă duc la Theatre de la Ville, să zicem, nici n-am apucat să ies din clădire, sunt încă în foaier, uitându-mă după cel sau cea cu care am venit la spectacol, când un portar îmi şi atrage atenţia: <Doamnă, aveţi, vă rog, amabilitatea să discutaţi afară. Mergeţi să discutaţi afară.> Dar, pentru Dumnezeu, teatrul e casa spectatorilor… (…) Un cuplu de îndrăgostiţi rămăsese ceva mai mult la Cartoucherie şi nu se îndurau să plece, zăboveau, pentru că, în mod vizibil, se simţeau foarte bine. Le-am lăsat o lumină aprinsă. Aşa s-ar cuveni să fie într-un teatru…”
Volumul este construit din două părţi mari, „Ariane Mnouchkine stă de vorbă cu studenţii de la CNSAD şi ENSATT” şi „Note din timpul stagiului la Theatre du Soleil, februarie 2009 (fragmente)”, în care gândirea despre teatru (şi despre lume) a regizoarei se dezvăluie de la sine, plus o scurtă introducere de Beatrice Picon-Vallin. Ce-i lipseşte volumului? O prefaţă care să vorbească publicului românesc despre fenomenul Theatre du Soleil şi Ariane Mnouchkine, care să facă această carte potrivită şi pentru cititorii de specialitate, şi pentru cei mai puţin iniţiaţi. Cu alte cuvinte, un text de prezentare care să se încadreze exact în „indiciile” lui Ariane Mnouchkine – cea care voia să lase teatrul deschis oricui şi oricând…
Construită ca un fel de jurnal, discuţia cu studenţii porneşte de la momentul Îndrăgostirii de teatru, într-o seară, la Oxford, la o repetiţie a unui spectacol după „Coriolan”, care a declanşat apoi gândul după care i s-a ghidat întreaga existenţă: „Asta-i viaţa mea!”… Continuă cu mici dezvăluiri despre căutările începutului, despre utopie, despre povestea teatrului „arta care nu-i făcută decât din carne” şi despre căutările marelui „regat”, dar un regat care nu e străbătut doar de ecourile lumii, ci de lumea însăşi. O confesiune deplină, în care simţi cum cresc valurile şi tulburate, şi liniştite ale unei vieţi de căutare, trăită în şi prin teatru, plină de călătorii în interior şi în exterior, pe care creatoarea este dispusă acum să le împartă cu ceilalţi, cu studenţii… Relatarea discuţiei este, în fond, rezumatul unei existenţe petrecute în acel teatru creat de ea în parcul La Cartoucherie, pe locul unei foste fabrici de muniţie, aflată undeva în zona estică a Parisului. Toate visele pe care le-a construit în mai bine de jumătate de secol se bazează pe ideea că Utopia este posibilul încă nerealizat…
Iată un pasaj care i-ar putea rezuma concepţia despre teatru: „Condiţia miraculosului e concretul. Şi când spun că teatrul e o artă vrăjitorească nu fac decât să constat că actriţele şi actorii demni de acest nume sunt veritabili medium, care ne permit să retrăim evenimentele. Asta numesc eu „artă vrăjitorească”: atunci când un actor, doi actori dau dovadă de o credulitate absolută – pentru că e nevoie de acest dar al credulităţii la actori, care trebuie să creadă chiar şi în incredibil.”