Personaj aparte al dramaturgiei contemporane, Yasmina Reza s-a născut în 1959 la Paris şi e celebră pentru piese precum „Artă”, „Zeul măcelului” sau „Conversaţie după înmormântare”, mult montate în teatrele lumii. A studiat sociologia şi arta dramatică (inclusiv cu celebrul actor francez Jacques Lecoq), a jucat câţiva ani în diverse companii teatrale, dar n-a vrut să rămână pe scenă: Este o meserie pentru sclavi. Ca actriţă, am depins mereu de regizor, de rol, de preferinţele altora. (Sună cunoscut?) Ca urmare, s-a dedicat scrisului şi, în 1994, „Arta” a avut premiera la Comédie des Champs-Élysées, unde s-a jucat o bună perioadă cu casa închisă. Textul a fost premiat în Franța, Anglia, Statele Unite și tradus în peste treizeci de limbi. În România se joacă din 2002, pe scene din Cluj, Târgu-Mureş şi Bucureşti. Anul acesta, pe 27 septembrie, a ajuns oficial şi la Arad, într-un spectacol al Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, în regia lui Szabó K. István şi scenografia lui Cosmin Ardeleanu.
Parabolă a întregii societăţi de sfârşit de mileniu, comedia „Artă” este un amestec de ludic şi etic, de inedit şi alambicări psihologice. Aparent o piesă fără „mesaj”, locul posibilelor „teze” fiind luat de conversaţiile (adesea parodice) despre prietenie şi raportul viaţă/artă. Personajele sunt trei vechi amici, Marc, Serge şi Yvan, iar acţiunea se petrece la Paris, în contemporaneitate. Şi porneşte de la o situaţie insolită: achiziţionarea unui tablou alb cu câteva dungi subţiri transversale… albe. (Pe care nu le poţi distinge decât cu ochii mijiţi…) Autor: pictorul Antrios (?). Cumpărător: Serge. Preţ: „treişcinci” de mii de euro (!). Scânteia e suficientă cât să dinamiteze o prietenie de 15 ani. De aici, urzeala firelor probează remarcabila capacitate de construcţie psihologică a Yasminei Reza, într-un text inutil de povestit.
Zoltan Lovas şi Ioan Peter
Fără a fi împărţită în acte sau scene în manieră tradiţională, piesa este o alternanţă de dialoguri între personaje şi monologuri adresate publicului. Conţin idei despre viaţă şi reflectarea sa artistică, despre actul creator şi criteriile de valoare, despre gândul din spatele operei de artă, despre vibraţia monocromiei (care nu se percepe în lumină artificială…), despre Artist ca Divinitate, despre esenţa clasicilor, cu citate din Seneca şi Freud. Plictisitor? Câtuşi de puţin. Dimpotrivă! Armele (auto)ironiei sunt folosite la maximum, clişeele şi teoriile artistice sunt persiflate neîntrerupt şi, la rândul lor, dinamitate. Iar faptul este speculat pe de-a-ntregul de regizorul Szabó K. István, care, într-un meritoriu parcurs profesional internaţional (România, Ungaria, Germania, Statele Unite) poposeşte pentru prima dată la teatrul arădean.
În încercarea de-a se dumiri ce se află în spatele suprafeţei albe, regizorul psihanalizează relaţiile dintre personaje, în combinaţii de trei luate câte două, dar şi în entitatea de neatins a vechii lor prietenii. Adesea, comedia cedează locul acestei explorări a psihicului uman, a resorturilor care stau la baza vorbelor şi acţiunilor. „Aparteurile” aproape molièreşti ale Yasminei Reza (monologurile către spectatori) sunt amplificate sonor, alternând cu dialogul normal. Gândurile capătă astfel o forţă nebănuită, dar, vai, cât de diferite sunt uneori de vorbe sau fapte. Comicul conţinut, mocnit, ţâşneşte când şi când la intensitate maximă: dintr-o asociere text-obiect, din neprevăzutul unor reacţii, din îngroşarea unor cuvinte suculente. Publicul răspunde instantaneu. Cuceriţi de savoarea poveştii şi plasticitatea replicilor, cei trei actori desenează cu un vârf de cărbune caractere pe tabloul cel alb, exersându-şi arta conversaţiei despre „Artă”. Iar personalitatea fiecăruia se combină în mod miraculos cu cea a personajului.
Bogdan Costea, Zoltan Lovas, Ioan Peter
Cumpărătorul „infamului” tablou, Serge, e un băiat care a reuşit în viaţă, medic dermatolog şi mare iubitor de „artă”. Se crede colecţionar, dar oscilează continuu între bizareria artistică şi alinierea la normă. Pe aceste date îşi construieşte personajul Bogdan Costea – cu grijă, luciditate, parcimonie de gesturi, dar fără să facă economie la tonalităţile vocii şi jocul intonaţiilor, într-un dozaj fin al stărilor. Ascunde mereu un zâmbet interior, de parc-ar avea un as în mânecă. Să fie tabloul, oare?
În opoziţie, Marc, inginerul în aeronautică, este un ghem de nevroze, descâlcit doar cu ajutorul pastilelor pe care le înghite smucit atunci când situaţia îi scapă de sub control. Cu voce de stentor, Zoltan Lovas controlează personajul – impulsiv şi arogant –, pe amicii săi şi publicul. Râsul îi e înfumurat şi perfid, iar tactul şi tandreţea nu fac parte din armele sale. Conservatorismul lui – în materie de artă, restaurante sau prietenie – îi atrage acuze grave: acru şi antipatic. Un rol dificil.
Undeva la mijloc, între cele două extreme, se află Yvan, reprezentant comercial într-o papetărie en gros şi mare împăciuitor al speciei umane. Ioan Peter construieşte un personaj fragil, vulnerabil, aparent lipsit de voinţă, capabil însă a dezamorsa cele mai explozive situaţii. Tolerant, poate excesiv de tolerant (eu fac cum vreţi voi), este lipsit de egoismul prietenilor săi. Un bufon trist, calea sigură spre afectele spectatorilor. Monologul său de criză majoră (cauzată de problema insolubilă a invitaţiilor la nuntă!) – rostit în pragul uşii, pe ploaie şi ceaţă (ingenioasă plusare regizorală) – poate deveni un moment de vârf al spectacolului.
Opţiunea producătorilor pentru Sala Mare a teatrului arădean verifică încă o dată arta scenografului Cosmin Ardeleanu (arhitect la origine), care reuşeşte a împlini un spaţiu generos, populat de numai trei actori. Fără a-l încărca de obiecte. Dimpotrivă. Şi fără a reveni la cadrul imaginat pentru o altă montare a piesei, pe scena Teatrului Bulandra, în regia lui Cristian Juncu. Atunci, în 2010, crease un decor-dioramă în care erau expuşi cei trei prieteni, ca într-un ecosistem căptuşit cu blană neagră, sintetică. (O scenografie mult comentată la vremea ei…) De data aceasta, optează pentru un fundal alb, pe care o mână de pictor modern sau poate de pacient al unui cabinet de psihanaliză a desenat artistic sau poate instinctiv o suită de spirale negre. Alb şi negru, precum Serge şi Marc, fără nuanţele de gri pe care nu le poate sesiza decât Yvan. Negre sunt şi cele câteva obiecte de mobilier, din care se distinge o canapea – deloc psihanalitică, dar suficient de îngustă cât să nu-i cuprindă comod pe toţi trei decât la final, atunci când vechii lor amiciţii îi va fi aplicată expresia perioadă de încercare. Dar obiectul „crème de la crème” al decorului rămâne un imens candelabru (cu vag parfum cehovian) prăbuşit la pământ la începutul spectacolului, animat doar la final, ca şi prietenia care pare să reînvie. Extrem de puternică imaginea acestuia ridicându-se de la podea, legănându-se fantomatic şi proiectând arabescuri pe albul din fundal şi pe tabloul cel controversat. Lumini şi umbre (ca-n orice prietenie) alternează cu intense culori, în nuanţele curajoase create de lighting designerul Lucian Moga. De altfel, luminile conturează întregul parcurs al personajelor, ca şi muzica originală compusă de Ovidiu Iloc. Coloana sonoră îşi asumă funcţiile corului antic – fie ca simplu comentator, punctând momente sau stări, fie ca mediator, fie ca actant. La final, regizorul alege tot un deznodământ sonor, optând pentru plasticitatea vocilor actorilor, în locul prezenţei lor fizice pe scenă. În fond, ca şi-n piesa „Artă”, este vorba despre nişte oameni care traversează un spaţiu şi apoi dispar. Imaginile şi sunetele te însoţesc însă mult timp după ce cortina va fi căzut.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
„Artă” de Yasmina Reza
(traducerea: Violeta Popa, adaptarea: Cristian Juncu)
Regia: Szabó K. István
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Muzica: Ovidiu Iloc
Light design: Lucian Moga
Distribuţia:
Marc – Zoltan Lovas
Serge – Bogdan CosteaYvan – Ioan Peter
Print