Atenţie: Acest spectacol provoacă orbire

Cristian Opriş

Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte de la Editura Nemira.

Fapt totalmente confirmat: teatrul maghiar de la Sfântu Gheorghe, în cazul de faţă sub aripa protectoare a lui Peţer Uray a făcut în cea de-a patra şi respectiv a cincea zi a Festivalului Naţional de la Bucureşti o demonstraţie despre cum teatrul trăieşte prin freamătul viu, continuu, singurul care poate să nască, să ducă spre progres. Cred că, pentru a-mi susţine idee, este de ajuns să menţionez câteva din “ingredientele”  folosite: fără artificii inutile, cu o sinceritate greu de explicat, dar însoţiţi de bucuria de a juca, cei câţiva actori prezenţi se află într-un maraton continuu,  parcă inepuizabil.

Nu ne aflăm în faţa unei reprezentări clasice, solemne şi cu fast. Aşadar, odată început, spectacolul se arată a fi mai mult decât o surpriză, o pledoarie în faţa căreia cel de-al patrulea perete este neputincios. O “neputinţă plăcută”, răsplătită constant.

Teatrul expresionist abordat de Uray, respiră o sinceritate pe care o caut mereu conştiincios, asemenea unui cercetaş, în sală de teatru. Printr-o participare frenetică şi prin interiorizarea trăirilor şi a elementelor de  limbaj verbal în favoarea simbolului nonverbal, strădania actorilor maghiari devine o adevărată sărbătoare la care se participa cu respiraţia întretăiată şi numai aşa.

“Un teatru bun trebuie să spună adevărul.”  Adevărul nepervertit. Întregul ce nu mai poate fi ratat, o certitudine pe care o ai, aşa cum ar fi şi firesc, din primele minute ale reprezentaţiei.

Textul, aproape inexistent, nu face decât să stabilească o punte necesară. Actorii, pe de alta parte, ocupă scena cu nişte tentacule de nestrămutat, remarcându-se într-adevăr ca instrumente puse în slujba unui scop. Spectacolul “Hamlet” modelat de Uray poate să mulţumească sau să dezamăgească deplin. Tranşant, simbolist, atent, regizorul nu coboară rolul asumat nici măcar o secundă.  Nu pot decât să sper că voi vedea şi montarea după cealaltă tragedie, a controversatului cuplu veneţian, în regia aceluiaşi Peţer Uray, ai cărui “discipoli” au adus un dar de suflet ediţiei din 2010 a Festivalului Naţional de Teatru.