Banu-i ochiul dracului

Una dintre sângeroasele religii precolumbiene avea o cutumă. Un membru al comunităţii alegea (de bunăvoie, pare-se) a deveni “personaj principal” al sacrificiului uman cerut de zeul suprem. Faptul avea să se întâmple peste fix un an, la următoarele serbări religioase. Timp de un an de zile, însă, urma să fie tratat precum un suveran, toate poftele aveau să îi fie împlinite, pentru ca, la data cuvenită, să fie sacrificat drept ofrandă. Domnul Eleutheriu Lefter Popescu (câtă perfidie a grecului-machidon Caragiale să se folosească de ambiguitatea termenului, care în elină înseamnă libertate, iar în română – săracie lucie) are o soartă în oglindă. Sau… viceversa. Sfârşitul este acelaşi: mizerabil. În schimb, decizia implicării nu îi aparţine câtuşi de puţin, iar perioada fatidică nu este una de huzur, ci de chin al regăsirii lozurilor câştigătoare – biletele eliberării din soarta lui meschină, din jugul nesuferitei robii.

Numai o prejudecată de tipul “Caragiale = scriitor comic” sau “Birlic = actor de comedie” poate încadra nuvela “Două loturi” (1901) în aceeaşi categorie estetică. În povestea funcţionarului Lefter Popescu nu e nimic comic. Pentru a-şi “forţa” Norocul, acesta cumpără două bilete la loterie cu bani împrumutaţi. Ambele ies câştigătoare, dar loturile nu mai sunt de găsit. După căutări febrile, care îl poartă din mahalaua chivuţelor până la secţia de poliţie, şi de la berărie înapoi în mahala, domnul Popescu găseşte biletele într-un vraf de hârtii de la serviciu. Convins, în sfârşit, că Norocul trăieşte, îşi dă demisia, înainte de a încasa câştigul cel mare. Dar, la bancă, fatalitate! Funcţionarul îl anunţă zâmbind că s-a înşelat, că numerele loturilor sunt inversate. Carevasăzică: viceversa. Caragiale propune un final poveştii, în care eroul nostru, după o serie de diatribe la adresa autorităţilor, îşi pierde minţile. Râsul e înlocuit cu fiori reci pe şira spinării, iar domnul Popescu devine, fără voia lui, personaj tragic.[1]

Filosofia Destinului şi a Norocului pare a stăpâni toate actele, faptele şi gândul neamului românesc – de la clipele măreţe, solemne, ale “riturilor de trecere” (botez şi nuntă), până la cele obişnuite, cotidian-triviale. Nu se poate afla o idee sau o nălucă a minţii, care să persecute şi să mărească mintea poporului român mai mult decât năluca sau ideea norocului şi a destinului.[2] Domnul Lefter Popescu începe prin a fi lucid: Ţi-ai găsit! Eu şi noroc!, dar sfârşeşte prin a păcătui, crezând: Toţi zeii au murit! Toţi mor! Numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu timpul, nemuritor ca şi el!…

De la această idee porneşte şi regizorul Alexandru Dabija, în dramatizarea şi punerea în scenă a nuvelei: Când depăşeşte limitele, nenorocul stârneşte compasiune şi, în cazuri extreme, groaza. (Sau, ca în tragedia antică: mila şi frica. În niciun caz râsul.) Rezultatul: o nouă montare “după” Ion Luca Caragiale, în prima sală nouă a Teatrului Naţional din Bucureşti. Inaugurată oficial cu ocazia premierei „Două loturi”, în prezenţa lui Ion Caramitru, Sala Mică este un spaţiu artistic polifuncţional al teatrului cel însufleţit, în plin An Caragiale, de spiritul modernizării.

Modern este şi spectacolul lui Alexandru Dabija, ale cărui fire prolific creatoare s-au împletit, în ultimii ani, într-un coerent program artistic. Pe de-o parte, montările Caragiale: „O noapte furtunoasă” la Teatrul Naţional din Iaşi şi „O scrisoare pierdută” la Teatrul de Comedie din Bucureşti, pe de alta – dramatizările: „Ivan Turbincă” şi „Capra cu trei iezi”, ambele după Ion Creangă, la Teatrul Act. Cele două direcţii se reunesc în ultimele premiere bucureştene: “C.F.R. – Cometa, Copilul şi Căţelul” de la Teatrul Odeon şi, recent, “Două loturi” la TNB – dramatizări personale după Conu’ Caragiale. Pe care, după ce îl îngroapă aducându-l pe catafalc la finalul spectacolului de la Odeon, acum îl dezgroapă – la figurat – într-o montare horror. Ca-ntr-un videoclip. Thriller. Nimic peiorativ în comentariul meu. Parol!

Şi cum să nu fie aşa, când însuşi dracu’ îşi bagă coada încă de la începutul poveştii. Exasperat peste poate, domnul Popescu îl suspectează de a fi venit să îi ia biletele de loterie. Iar la final… al dracului!… sunt… viceversa. Ocazie pentru izbucnirea-i violentă împotriva tuturor vampirilor ce se hrănesc cu sudoarea oamenilor oneşti: poliţie, bancheri, şefi exploatatori, pungaşi, zbiri, autoritate şi forţă publică în general. Aşadar, feţe de draci şi vampiri capătă personajele nuvelei, în dramatizarea şi exegeza regizorală a lui Alexandru Dabija. Fizionomia perfidă a hazardului[3] este înfăţişată prin machiajul de cabaret expresionist, pe alocuri macabru. Iar voinţa răutăcioasă a destinului[4] se reflectă în muchiile tăioase şi sclipirile reci, metalice ale decorului imaginat de venerabilul scenograf Helmut Stürmer.

Element şi personaj central, decorul este construit dintr-un singur modul – cuşcă, adăpostind în interiorul şi la baza sa toate spaţiile de joc impuse de text: casa familiei Popescu, berăria, cocioaba ţigăncilor, secţia de poliţie, cancelaria şi banca. Între variile sale niveluri: un labirint de scări, pasarele, grilaje, ferestre ciobite. Printre grilele metalice transpare fundalul scenei, unde, pe o bancă, actorii neimplicaţi în acţiune se odihnesc ca într-un meci (sau, parafrazând un banc “horror”, nu părăsesc incinta…) Întregul modul este amplasat pe o turnantă, ce îl transformă într-un soi de cub Babel rotitor, în care Dumnezeu a încurcat limbile. Vorbind între ele, chivuţele rostesc replici în limba romani (gest european, fireşte), iar scările pe care ar trebui să urce îngerii, nu mai duc către cer, ci direct în infern. Personajele sunt damnate şi o senzaţie de frig stăruie. Singura sursă de căldură sunt tăciunii pe care se sfarojesc naturalist câteva prune.

Din când în când, la foc se încălzeşte înfrigurat un povestitor mefistofelic cu zâmbet şiret: Marius Manole[5]. Pe lângă rolul de narator şi comentator, actorul pare a-l fi primit şi pe acela de a aduna firele acţiunii şi, implicit, pe executanţii ei. Care, fie din cauza modului în care s-a completat distribuţia (prin audiţii), fie datorită unei viziuni regizorale aparte, aduc cu piesele unui caleidoscop, fără a alcătui, însă, la final, întregul. Adică acea imagine simetrică şi colorată. Sigur că simetria şi culoarea nu îşi au locul într-un astfel de spectacol, dar Dabija parcă îl citează pe dom’Popescu însuşi: Când am chef, sparg al dracului! Iar fiecare vorbeşte pe limba lui în cubul Babel, fără a crea împreună o lume. Nici măcar chivuţele (Ana Ciontea, Corina Moise / Ilona Brezoianu, Eliza Păuna) nu par a face parte din aceeaşi familie. (E drept şi că “ţiganul când s-a văzut împărat, întâi pe taică’său l-a spânzurat”…) Ici-colo, mai “sticleşte” câte un reprezentant al autorităţii – aprigul Comisar Turtureanu (Daniel Hara), şeful cel “turbat”, un tip foarte posomorât şi din cale-afară aspru (Mihai Munteniţă) sau umilul aprod / Mitică (Eduard Cârlan).

Altfel, lumea lui Caragiale e re-creată cu umorul propriu lui Dabija: madam’ Popescu (Nicoleta Lefter / Valentina Zaharia) e bisericoasă din cale-afară (prevestind finala-i retragere la mănăstire), iar bancherul (Dragoş Dumitru) are zâmbet de… chinez (profeţind, parcă, dominaţia mondială a rasei galbene). În rolul blajinului Lefter Popescu, Gavril Pătru trece prin toată succesiunea de stări desprinse din poveste, dar nu atinge climaxul eroului, pentru a avea de unde să revină la faţa-i senină fără creţ, precum liniştea mării după uragan… Revolta sa finală rămâne una caragialeană, de bodegă, doar decorul se învârteşte din ce în ce mai repede, iar mirosul dulce al prunelor sfarojite invadează spaţiul.

“Banu-i ochiul dracului / Azi îl ai şi mâine nu-i”[6] mai spune românul. Revenind la prejudecăţile de lectură, nu putem trece cu vederea enigma cazului Lefter Popescu remarcată de eminentul “caragialog”  Florin Manolescu la un secol de la publicarea nuvelei. Verificând cu creionul în mână textul “Două loturi”, acesta trage concluzia că autorul practică un spectaculos joc împotriva cititorilor. Şi că nu hazardul îşi dovedeşte voinţa răutăcioasă  şi fizionomia perfidă, ci funcţionarul-bancher din finalul nuvelei… Şi că, astfel, diatribele finale ale domnului Popescu şi disperarea sa vecină cu nebunia sunt perfect justificate. Într-adevăr, la o citire atentă, constaţi că numerele biletelor notate de amicul domn Pandele coincid cu cele publicate în listele oficiale. În felul acesta, întregul caracter al textului se schimbă, căci în spatele faţadei pe care ne-o oferă tema luptei cu nenorocul, Caragiale plasează o semnificaţie socială, pornită, ca de atâtea ori în literatura sa, de la un “fapt divers”.[7] Ruşine pentru acest început de secol! De trei ori ruşine! – mai apucă să răcnească dom’Popescu…[8]

La rândul său, Alexandru Dabija practică un altfel de joc personal, al numerelor biletelor de loterie. Care este semnificaţia cifrelor vă las să aflaţi singuri după ce veţi vedea spectacolul de la Naţionalul bucureştean. Până atunci, însă, la FNT birjar!

Teatrul Naţional Bucureşti

“DOUĂ LOTURI” după I.L. Caragiale

Regia şi dramatizarea: Alexandru Dabija

Distribuţia: Ana Ciontea, Corina Moise / Ilona Brezoianu, Eliza Păuna (Chivuţele), Nicoleta Lefter / Valentina Zaharia (D-na Popescu), Gavril Pătru (D-l Lefter Popescu), Marius Manole (Povestitorul), Mădălin Mandin (D-l Ciprian Pandele), Daniel Hara (D-l Comisar Turtureanu), Mihai Munteniţă (D-l Georgescu – Şeful), Eduard Cârlan / Axel Moustache (Mitică / Aprodul), Ionuţ Toader (Vânzătorul de ziare), Dragoş Dumitru (Bancherul), Marcel Bălănescu (Poliţistul călău)

Decorul: Helmut Stürmer

Costumele: Liliana Cenean

Mişcarea scenică: Florin Fieroiu