„Biloxi Blues” sau poveste despre (dez)umanizare

Piesa lui Neil Simon, „Biloxi Blues”, este unul dintre textele îndrăgite pe scenele româneşti, în primul rând pentru că oferă partituri generoase pentru actori. Dar e şi riscantă pentru că povestea militarilor americani, instruiţi pentru cel de-al Doilea Război Mondial, în Biloxi, Mississippi, poate rămâne, pentru spectatorii români, doar o poveste veche, despre cruzimile inerente ale unui război din altă lume. Cu atât mai mult, dacă regizorul nu găseşte o soluţie să aducă drama în zilele noastre.

În cazul spectacolului „Biloxi Blues” de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea (care a primit Premiul Special al Juriului la ediţia a XVII-a a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea), în regia lui Ovidiu Caiţa, situaţia este interesantă, tocmai pentru că regizorul şi trupa de actori îl fac să se susţină în primul rând prin interpretare. Corectă de la un capăt la altul şi coerentă ca propunere, montarea lui Ovidiu Caiţa are meritul că-i dezvăluie pe actori şi că îi ajută se se pună reciproc în valoare. Ideea de la care pare să pornească regia nu este aceea de a contemporaneiza textul, nici de a propune soluţii abracadabrante, ci, dimpotrivă, vrea „să spună” o poveste, respectând datele de atunci şi de acolo ale textului şi lăsându-i pe actori să se desfăşoare.

Într-un spaţiu simplu, firesc previzibil, creat de Szabo Anna Boglarka, un interior de cazarmă mizeră, care se schimbă sumar în funcţie de episodul relatat: spaţiu gol pentru instrucţie, dormitorul cu paturile supraetajate, masa la care recruţii sunt obligaţi să-şi mănânce poşirca, wc-urile pe care soldaţii trebuie să le lustruiască… Dar nici unul dintre aceste spaţii nu este construit mai mult decât la nivelul sugestiei, nimic naturalist, totul mai degrabă sugerat. Pentru că regia nu îşi propune să creeze senzaţii fizice violente, ci, mai degrabă, să vorbească despre felul în care intimitatea şi viaţa interioară, trăirile şi sentimentele individuale mor sau supravieţuiesc în condiţii extreme.

În cazarma din Biloxi, Sergentul Toomey, interpretat de Richard Balint, transformă viaţa recruţilor într-un iad în care e greu de supravieţuit. Numai că regia nu apasă această pedală mai mult decât e necesar, preferând să scoată în evidenţă ceea ce reuşeşte să rămână viu în cei şase soldaţi, dincolo de mizeria în care sunt siliţi să trăiască. Iar surprinzător în interpretarea lui Richard Balint este faptul că îşi construieşte personajul într-o cheie riscantă. Îi surprinde tocmai fragilitatea şi spaimele care se ascund în spatele măştii de cruzime absolută, iar dependenţa aproape emoţională pe care soldaţii o vor resimţi după plecarea lui devine credibilă.

Aceste inteligente şi sensibile planuri psihologice bine dezvoltate sunt cel mai important atribut al montării de la Oradea. Iar fiecare dintre actori – Pavel Sîrghi, Şerban Borda, Florian Silaghi, Răzvan Vicoveanu, Ciprian Ciuciu şi Alexandru Rusu – are meritul că îşi face personajul să evolueze firesc în acele date. Că transformările se întâmplă la vedere şi sunt şi interioare, şi exterioare.

Deşi textul, la o lectură separată, vorbeşte despre felul în care cruzimea nebunească, aproape sadică a sergentului Toomey, mai rea şi mai puternică decât războiul în sine, îi dezumanizează pe soldaţi, anihilându-le la prima vedere personalităţile, spectacolul de la Oradea merge aproape împotriva lui. Şi este o demonstraţie despre felul în care dezumanizarea eşuează. Soldaţii, dincolo de episoadele extreme la care sunt supuşi – masa la care sunt obligaţi să mănânce şi ultima firimitură dintr-o mâncare ce le face silă, drumul prin mlaştină la miezul nopţii, lustruitul wc-urilor, flotările – îşi păstrează adevărurile personale. Iar situaţiile extreme, tensiunile dintre ei înşişi, adesea mai rele decât cele la care îi supune Toomey, sunt etape parcurse veridic de fiecare dintre ei în montarea lui Ovidiu Caiţa.

Personalitatea poate cel mai frumos construită este cea a lui Arnold Epstein, interpretat nuanţat de către Ciprian Ciuciu. Tânărul evreu intelectual, fragil, dar curajos, şi care e, în acelaşi timp soldatul ce se modifică cel mai puternic, determinându-l pe Toomey să-i acorde o formă de respect, evolouează credibil în interpretarea lui Ciprian Ciuciu. Ceea ce face ca scena  înfruntării din final dintre cele două personalităţi – Epstein şi Toomey, în care sergentul se pune singur în postura de a fi învins de inteligenţa tânărului – să aibă tensiune şi să fie una dintre cele mai puternice din întreaga montare.

Spectacolul de la Teatrul din Oradea este o propunere valabilă şi are avantajul că s-ar putea plia, cu puţin efort, pe aproape orice tip de spaţiu şi, mai ales, dezvăluie un regizor care ştie să nuanţeze legăturile dintre personaje şi să le pună în valoare.

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.