Binecuvântaţi cei neprihăniţi, căci în ei îşi va face ispita sălaş…

Dacă e adevărat că fiecare dintre noi dialoghează cu sine însuşi într-o limbă de neînţeles, aşa cum spunea Eugenio Barba la conferinţa susţinută ieri la Habitus Cultural Center în Sibiu în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, atunci, cu siguranţă spectacolele lui sunt o formă stranie de a transforma în concret acest limbaj ascuns, tainic şi de nepătruns. Cel care a fondat Odin Teatret, cel care a format o adevărată şcoală de teatru, teatrul-laborator, departe de şi altfel decât cele din sistemul instituţionalizat, cel care e unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai secolului 20, vorbea la aceeaşi conferinţă – moderată de George Banu – despre reacţiile spectatorilor săi, la primele montări ale Teatrului Odin. „N-am înţeles mare lucru”, scriau ei pe foile în care li se ceruse să-şi povestească impresiile, „dar nici n-am înţeles de ce am plâns în timpul spectacolului”.

La ediţia din acest an a Festivalului de la Sibiu, Odin Teatret a venit cu două montări, „Odă progresului” şi „Închisoarea de oase”.

„Odă progresului”… Să-i spunem călătorie, să-i spunem pildă, să-i spunem balet cu măşti, „spectacol-safari”. Sau, aşa cum e prezentat în volumul publicat la Editura Nemira „Teatrul. Singurătate, meşteşug, revoltă”, o pildă de Ev Mediu gândită de un libertin. S-a vorbit la Sibiu despre simbolistica spectacolului, despre călătoria prin timp şi spaţii, prin lumea „cuceririlor” „civilizaţiei” de tip Guiness Book, despre amestecul de cântece şi ritmuri definitorii pentru întâmplările multe ale secolului 20 – We are the World, câtă ironie! Mai mult sau mai puţin vizibil se decriptau încet sau se cerneau sensurile şi nonsensurile – mama cu 50 de copii, îmblânzitorul de animale, femeia închisă în balamuc, bărbatul care a sughiţat toată viaţa – măşti, muzică, acordeon şi iar măşti. Iată invitaţia: „Odin Teatret are plăcerea de a prezenta câteva figuri reprezentative ale poporului ascuns, care vor elogia cuceririle speciei omeneşti în lumina culturii şi ştiinţei lor”.

Dar în spate, undeva în adâncurile rămase nerostite ale „poveştii” pe care homo sapiens-sapiens o străbate dinspre neant spre existenţă, se năştea altceva… tot de nerostit şi care avea exact efectul de care vorbea Eugenio Barba – „n-am înţeles de ce am plâns în timpul spectacolului”. Căci dincolo de minunata călătorie tip safari prin spaţii şi timpuri, „Odă progresului”  urmăreşte minunata călătorie dinspre sine către eu, dinspre inconştient către conştient, dinspre nimic către ceva, dar fără să piardă vreo clipă din vedere că în spatele oricărei cuceriri se ascund o mie de înfrângeri. Că „eul”, „conştientul”, „ceva-ul” se plătesc cu moartea. E în fond povestea răstălmăcită a pomului cunoaşterii. Ai gustat şi mori. Progresul înseamnă a te naşte mort.

Şi cum arată toate astea pe scenă. Foarte simplu. Un coridor îmbrăcat în pânză neagră prin care pătrunzi într-o încăpere tot neagră –  unde Eugenio Barba în persoană îţi arată unde să te aşezi (aşa a fost la Sibiu!) – şi apoi câţiva actori, care intră în scenă purtând măşti. Un urs mare şi alb, o negresă îmbrăcată în roşu violent, un schelet timid cu gât subţire… şi multe jucării. Cu toţii cântă. De fapt nu se întâmplă nimic. Îi asculţi, le urmăreşti mişcările simple şi ritmurile deschid lumi întregi. Şi nu-i poveste… E în permanenţă un drum înapoi, înapoi, înapoi. Înapoi  în tine însuţi, înapoi în istorie, înapoi spre nefiinţă. În final, păpuşile-copii umplute cu nisip dispar şi ele în nisipul care se scurge pe scenă. Ironic, autoironic, „Odă progresului” parcă se joacă puţin de-a v-aţi ascunselea cu moartea… şi cu viaţa.

Apoi „Închisoarea de oase”. Imaginaţi-vă o hală dezafectată. S-a întâmplat la Simerom… Aşadar, o hală uriaşă, întunecată şi două mese lungi, lungi, albe, pe care sunt aşezate lumânări aprinse, pahare, pâine şi castroane cu măsline. E unul dintre spectacolele „secrete” ale Teatrului Odin, „Inside the Whale’s Skeleton” numit, ce reia texte din alte două spectacole ale lui trupei, „Kaosmos” şi „Evanghelia de la Oxyrhyncus”. De o parte şi de alta, la mese sunt aşezaţi spectatorii. Din nou Eugenio Barba, care de data asta umple paharele cu vin. E un ritual. Evident, ritualul întors sau straniu exploatat al Cinei celei de Taină. Pâine şi vin. Şi măsline… căci a urmat Grădina Ghetsimani, nu-i aşa?! Desigur. Simbolurile, aşa cum le foloseşte Barba aici pot fi decriptate la infinit. Textele sunt eretice, înspăimântătoare. „Un prunc s-a născut la Ierusalim. El va distruge Betleemul. Slavă acelei zile când între om şi chipul lui legăturile vor dispărea, când nici o întrebare nu-şi va mai afla răspuns.” Sau „La început a fost Ideea, iar Ideea era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Ideea. Dumnezeu este un devorator de oameni, iar ei cu toţii îi sunt aduşi drept jertfă.” Sau „Sunt poveşti făcute să te adoarmă şi poveşti făcute să te trezească… E scris: mesajul este mesagerul însuşi. Ce este mai greu? Să ridici un om din morţi sau să-l ucizi pe unul care e în viaţă? Binecuvântaţi cei neprihăniţi, căci în ei îşi va face ispita sălaş. Binecuvântaţi făcătorii de pace căci ei sunt cei care vor stârni măceluri în numele păcii…”

Aşadar, în lumina slabă a lumânărilor, ca la un ritual secret, se desfăşoară kafkianul proces al unui bărbat pe care-l chinuiesc demonii sau îngerii proprii. Din nou, simboluri, simboluri, simboluri, totul de o înfiorătoare stranietate, muzică, ritmuri, dansuri nebuneşti. Nu se întâmplă nimic. Dar se petrece iarăşi aceeaşi călătorie. Judecata, cuvintele blasfemice, pâinea, vinul, actorii care nu se întorc la aplauze şi lasă totul suspendat undeva la graniţa dintre fiinţă şi nefiinţă.

La sfârşit, nimic nu mai rămâne, doar „scheletul” sau „închisoarea” – oricare ar fi ea, noi înşine, viaţa, moartea?! – sau teatrul… Nimic nu se poate povesti, teatrul a pierdut povestea, dar şi-a păstrat sensurile tainice, ritmurile taincice, viaţa tainică. Se sparge mirajul sau se rup legăturile vizibile dintre actori şi spectatori, dar rămân – sau asta îşi propune Eugenio Barba să rămână – tocmai lumile şi firele invizibile. Secretul cu spectacolele lui Barba, sau unul dintre ele, este să nu opui rezistenţă, să laşi ritmurile să te conducă spre tine însuţi sau spre altceva… drumul e lung. Vrajă să fie?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.