Este unul dintre cei mai cunoscuți traducători de teatru, care a lucrat cu regizori cunoscuți, printre care Cristi Juncu, Vlad Massaci sau Alexandru Dabija. Este el însuși regizor, educat la Moscova, la Masterskaia („Atelierul”) lui Piotr Fomenko, iar de curând a pus în scenă două spectacole la Teatrul de Artă din București: „Și veni bărbatul la femeie” și „Dureri fantomă”. Este, de asemenea, absolvent al Facultății de Filosofie. Se numără printre vocile puternice din peisajul nostru teatral și e foarte activ în spațiul virtual. Am stat de vorbă cu Bogdan Budeș despre teatrul în care crede, despre „dependența” de Facebook și despre problemele din zona teatrului independent, insuficient susținut, așa cum crede regizorul.
Facebook e un spațiu unde ești extrem de activ și de implicat. Te ajută asta în vreun fel în teatru? E o formă de publicitate? Sau te face incomod?
Nu cred că mă ajută în vreun fel în teatru. Probabil că e o modalitate de a mă exprima. Facebook-ul e o platformă pe care eu o iau foarte în serios. Iar Facebook-ul meu, spre deosebire de al altora, nu e plin nici de pisici, nici de șămpăniuțe, nici de roz. Ce văd eu pe wall-ul acela comun e ce mă interesează. Și mi-am păstrat doar acei oameni care livrează ceva substanță. Așa am reușit să-mi transform wall-ul într-un spațiu de informare, mai ales că de ceva vreme nu prea mă mai uit la televizor. De ce scriu eu? Probabil că-mi doresc ca ce-mi trece mie prin cap să-și găsească un ecou în alții. Când scriu, văd uneori că se stârnește un mic vifor într-un pahar cu apă… Dar nu urmăresc neapărat chestia asta. Iar subiectul respectiv mă interesează doar atunci. Peste trei ore nu mă mai interesează. Dacă aș avea pregătirea psihologico-psihiatrică necesară, mi-ar plăcea să stau pe Facebook ca să studiez comportamentul oamenilor. Cred că Facebook-ul a produs o mutație în comportamente.
Dacă ai alcătui astfel de studii comportamentale, ție ce fel de portret ți-ai face, pornind de la postările de pe Facebook?
Sunt destul de histrionic, probabil și de la zodie, că sunt Leu. Așa spune zodiacul, că ori ești împăratul lumii, ori primar în satul natal. N-am ajuns nici una, nici alta.
Dacă aș avea pregătirea psihologico-psihiatrică necesară, mi-ar plăcea să stau pe Facebook ca să studiez comportamentul oamenilor. Cred că Facebook-ul a produs o mutație în comportamente.
Dar ți-ai dori?
Nu. Nu mi-aș dori niciun fel de funcție publică.
Nici putere?
Un oarecare fel de putere am avut cât timp am lucrat în publicitate, dar uite că am plecat de acolo și m-am dus să lucrez la Teatrul Act, într-un subsol. Nu cred că-mi place puterea, dacă mi-ar fi plăcut eram într-un partid politic acum, nu?
Și Facebook-ul nu-ți dă o formă de putere?
Da, cred că-mi place să placă ce scriu. Îmi place când un anumit textuleț primește o apreciere de la anumiți oameni. Vorbeam aseară cu cineva și-i spuneam de ce nu scriu pe blog. Pentru că pe blog recunoașterea nu e imediată.
Dar nu e superficial?
Probabil că da. N-am reușit să măsor. Încă mă ocup cu traduceri de teatru, fac regie și de-acolo îmi extrag seva și carnea. Nu știu dacă e atât superficialitate, cât consum în schema mare a lucrurilor. Dar, într-adevăr, e o formă de dependență.
Nu mi-ai răspuns. Îți place să fii incomod?
Nu știu… Asta ar însemna s-o caut cu tot dinadinsul. Știu că există o imagine a omului din zona artei care, dacă nu e incomod, nu e suficient de artist. Nu pot să zic că-mi extrag o plăcere deosebită din faptul că am înțepat niște oameni sau dacă văd că o postare de-a mea a creat un mic scandal. Dar așa e structura mea. Nu scriu despre norișori. Scriu despre lucruri care nu-mi plac. Cred că mai degrabă te inspiră la acțiune lucrurile care nu-ți plac.
Cum ai ajuns de la filosofie la teatru?
Mi-am dorit de mult să fac regie de film. Îmi amintesc că văzusem filmul „Chinatown”, aveam vreo 11-12 ani și mi-a plăcut atât de mult, încât am zis că vreau să fac film. Și pe vremea aia se vindea în comerțul socialist o trusă de cinema sovietică, cu o cameră mică de filmat o rolă mică, un banc de developare și făceai probabil un filmuleț de vreo patru minute. Costa destul de mult. Și le-am spus alor mei că nu vreau nimic nici de ziua mea, nici cu alte ocazii, dar vreau la sfârșitul anului cadoul ăsta. Însă până când a venit momentul m-am gândit că la baza filmului stă un text și că n-m nevoie decât de un creion și de o foaie de hârtie. Și n-am mai vrut să-l fac. Altfel, țin minte că pe la 8 ani am scris o piesă, „Ana și cowboy-ul”, pe care maică-mea o păstrează și acum. Și jucam teatru în uscător pentru vecini. Tăiam bilete, strângeam bani și după aia plecam la cofetărie.
Teatru independent…
Capitalist de-a dreptul!
Mie, ca spectator, nu-mi plac spectacolele prea intelectuale. În momentul în care am început să fac și să citesc teatru, mi-am dat seama că felul în care te apropii de un text filosofic e una, iar felul cum te apropii de unul dramatic e alta. Tentația de a începe să analizezi logic niște situații îți poate dăuna atunci când începi să desfaci o scenă, pentru că asta are și un oarecare coeficient de ilogic. Emoția joacă un rol esențial.
Și totuși, te-ai dus la filosofie.
Da, nu-mi dau seama cum am ajuns acolo. Aveam cărți de filosofie în casă. Mi-aduc aminte cum eram în camera mea, aveam vreo 13 ani, și la un moment dat l-am auzit pe tata spunându-le invitaților: „Nu știu ce să mă fac cu el, s-a apucat să citească Kant. Ce-o înțelege de-acolo nu știu.” La un moment l-am descoperit pe Mircea Eliade și poate asta să fi fost filiera. Și l-am avut ca model până la un nivel obsesiv, încât la Filosofie am ajuns să fac sanscrită… Dar nu cred că m-am gândit vreodată să mă fac… filosof. De fapt, nu cred că m-am gândit vreodată ce fac după. Probabil că aș fi ajuns profesor.
Mi-ai spus, totuși, că pe scenă ai vrea să scapi de balastul filosofic. Așadar, filosofia dăunează teatrului?
Mie, ca spectator, nu-mi plac spectacolele prea intelectuale. În momentul în care am început să fac și să citesc teatru, mi-am dat seama că felul în care te apropii de un text filosofic e una, iar felul cum te apropii de unul dramatic e alta. Tentația de a începe să analizezi logic niște situații îți poate dăuna atunci când începi să desfaci o scenă, pentru că asta are și un oarecare coeficient de ilogic. Emoția joacă un rol esențial. Cred că prea multă lectură din Kant și Hegel îți omoară imaginația în zona asta. Devii mult prea rațional, mult prea rece, lucid… Gândirea filosofică e o gândire abstractă, te îndepărtează de concret. Or, în teatru, trebuie să găsești acțiuni concrete. Eu adorm la spectacolele intelectuale care îmi arată tot timpul ce deștept este regizorul și nu vor să mă emoționeze. Am fost educat la Moscova și în tot ce am lucrat până acum în teatru am pornit de la premisa că emoția e foarte importantă. Acum depinde ce înseamnă emoție…
Cum arată emoția pe care vrei s-o producă spectacolele tale?
Mi-ar plăcea să fac genul de spectacole prin care să-l scot pe spectator din confort. Să zdruncine un pic niște obiceiuri ale spectatorului de teatru care, din ce am observat, e destul de superficial. Nu știu dacă e vina lui neapărat, că e și el o victimă a societății, a televiziunii, dar cred că vrea lucruri facile, vrea să nu-i pui prea multe probleme, pentru că are el destule acasă. Îmi spunea un regizor din Rusia că acum omul vine la teatru împreună cu soția, ca să se culturalizeze puțin, dar dacă se poate să nu-i pui prea multe probleme, să-i dai puțin balet, puțină muzică și să poată adormi liniștit că a mai băgat puțină cultură în el. Și cred că e valabilă și la noi această tendință de a fugi către facil.
Îmi spunea un regizor din Rusia că acum omul vine la teatru împreună cu soția, ca să se culturalizeze puțin, dar dacă se poate să nu-i pui prea multe probleme, să-i dai puțin balet, puțină muzică și să poată adormi liniștit că a mai băgat puțină cultură în el. Și cred că e valabilă și la noi această tendință de a fugi către facil.
Și teatrul pe care-l propui tu cum e?
Deocamdată îl caut. Nu cred că trebuie să pleci încercănat de la teatru. Cred că trebuie să pleci un pic înălțat, dar nu neapărat pe un nouraș roz. În momentul în care se schimbă ceva când ieși de la spectacol, atunci da, spectacolul ăla și-a făcut treaba. Dar în lume, nu cred că teatrul poate schimba ceva.
Așadar, nu crezi în teatrul militant?
Nu. Nu cred în teatrul militant. Nu-i înțeleg pe oamenii care nu sunt impresionați de foamea ăluia din colț, dar le creează insomnii foametea din Angola. Nu înțeleg acest tip psihologic. Și de-aia nu cred că se poate face un spectacol care, brusc, să mă facă pe mine să plec în Africa să construiesc bordeie. Cred că, atâta vreme cât nu faci teatru estetic, ar fi interesant să și măsori eficiența acțiunii tale sociale. Și să poți să spui: „În cartierul Balta Albă viața e mai bună pentru că eu am montat aceste spectacole.” Pentru că nu vreau să plec de la premisa că acest tip de teatru e un moft…
Iar pe tine te interesează teatrul de artă, teatrul estetic…
Eu am două posturi în teatru, cea de traducător și, mai nou, cea de regizor. Mi-ar plăcea să nu montez decât piese care mă emoționează. Ceea ce e foarte greu. Marx n-a scris teatru, dar, dacă ar fi scris și aș fi citit o piesă care la trei noaptea să mă facă să mă ridic din pat, cred că aș fi montat-o. Teatrul social, politic, militant nu mă interesează.
Îți cauți un stil?
Nu. Stilul vine natural. Dar probabil că piața teatrală românească fiind sufocată de teatru de sorginte anglo-saxonă, mi-ar plăcea să caut mai multe texte rusești contemporane.
Ce are dramaturgia din Rusia în plus? De ce simți nevoia să o aduci în România?
În primul rând, pentru că e altceva. E mai emoțională atunci când e bine scrisă. Multe texte din Rusia sunt însă sociale, politice și sunt mai greu de translat aici, pentru că lumea nu înțelege contextul societății rusești și ar trebui să faci spectacol cu note de subsol. Și de-asta încerc să selectez autorii care se duc în general uman. Dar cu acea notă specifică a culturii ruse.
Pe tine nu te tentează să scrii?
Ba da, mă tentează, m-a tentat și mă va tenta… Dar e mult mai ușor să faci un spectacol decât să scrii o piesă. Mă joc acum cu ideea asta. Dar ești strivit de tot ce există scris până acum. Cred că teatru trebuie să te apuci să scrii pe la 17-18 ani, când ai mai mult curaj.
De ce ai mers să faci regie la Moscova?
E mai degrabă un episod de viață. În 2006 am cunoscut o actriță rusoaică, m-am îndrăgostit și am plecat cu ea la Moscova. În toamnă voiam oricum să dau la regie în România.
Se poate trăi din teatru?
Nu. Eu am noroc că am un sprijin în familie. Nu e bine să creez iluzii false. Nu, nu se poate trăi din teatru! Și în niciun caz numai din teatru independent. Pe de altă parte, nu sunt deloc anti-teatrul de repertoriu. Că lucrurile ar trebui ameliorate, asta e altceva, dar cred că asta se va putea face numai printr-o schimbare de jos în sus, pentru că de sus în jos nu cred că va veni niciodată. Banii ar trebui să fie altfel distribuiți. Un pic mai cu grijă față de zona independentă. Care e o zonă ce nu va putea crea performanță în lipsa unei susțineri financiare, oricât talent și pasiune ar exista. E foarte ușor să zici: „Fii inventiv! Găsește o soluție!”. Astea sunt vorbe goale. Când faci un spectacol te izbești de o soluție practică atunci când nu ai bani și trebuie să renuți la ceva și e ca un bulgăre, renunți și la altele și tot așa, faci tot felul de compromisuri și până la urmă ajungi la o masă și două scaune. Și nu e în regulă.
Iar asta nu e o alegere…
Nu. E o constrângere.
Banii ar trebui să fie altfel distribuiți. Un pic mai cu grijă față de zona independentă. Care e o zonă ce nu va putea crea performanță în lipsa unei susțineri financiare, oricât talent și pasiune ar exista. E foarte ușor să zici: „Fii inventiv! Găsește o soluție!”. Astea sunt vorbe goale. Când faci un spectacol te izbești de o soluție practică atunci când nu ai bani și trebuie să renuți la ceva și e ca un bulgăre, renunți și la altele și tot așa, faci tot felul de compromisuri și până la urmă ajungi la o masă și două scaune.
Deci nu poți să faci teatru bun fără bani?
Mie mi-ar plăcea, de exemplu, să fac Shakespeare pe o scenă goală. Fără costume. Actorie pură și atât. Dar cu siguranță și pentru asta e nevoie de bani…
Asta e urmarea școlii de la Moscova?
E urmarea citirii cărții lui Peter Brook într-o cafenea la Moscova. Când am descoperit cartea aia, „Spațiul gol”, într-un anticariat din Moscova, am dat pe ea o căruță de bani, era prima ediție apărută în Rusia. Și când am citit prima frază, mi-am zis: „Asta e”. Și mi-a rămas momentul ăla în cap. Nu știu dacă teatrul bun se poate face doar cu bani, nu știu dacă e o regulă, dar aș prefera să am bani și să nu-i cheltuiesc, pentru că am idei decât să am idei și să n-am niște bani în plus.
Mă deranjează și mă întristează alunecarea spre șușă. Nu reușesc să identific dacă vine din lipsa de bani sau din orientarea publicului. Și mă refer acum la lispa de bani a actorilor care e firesc să vrea să trăiască un pic mai bine și să nu-și numere berile la terasă. Și atunci vin în întâmpinarea publicului. Se întâlnesc astea două nevoi și așa apare șușa.
Ce te deranjează cel mai tare în sistemul teatral de la noi?
Mă deranjează și mă întristează alunecarea spre șușă. Nu reușesc să identific dacă vine din lipsa de bani sau din orientarea publicului. Și mă refer acum la lispa de bani a actorilor care e firesc să vrea să trăiască un pic mai bine și să nu-și numere berile la terasă. Și atunci vin în întâmpinarea publicului. Se întâlnesc astea două nevoi și așa apare șușa. Probabil că ar trebui să existe un alt tip de raportare la teatrul independent dinspre teatrul instituțional. Probabil că acest 9G n-ar fi rău să fie replicat în toate teatrele de stat. Toate teatrele au două săli și toate ar putea să aloce o sumă pentru tineri absolvenți. Ar fi important ca acești tineri absolvenți să fie preluați, să poată să monteze. În momentul de față, dacă termini regia nu ai unde să te duci. Și te duci în baruri… Și încet, încet începi să crezi că așa e teatrul. Și îți mor visele. Anumite zone trebuie protejate. Sumele de la AFCN ar trebui să fie mai mari, ca să ajungă la mai multă lume. Ceva e în neregulă, pentru că zona asta e foarte debalansată. UNITER ar trebui să ia în serios spectacolele produse în zona independentă. Probabil că în timp se vor schimba lucrurile. Dar până atunci, câte generații care ies din școală vor aștepta shimbarea pe timpul lor? La noi funcționează încă sistemul stalinist. Acum piața e protectivă pentru unii și junglă pentru alții. E o junglă care te împinge la compromisuri, pentru că vrei să faci ceva. Iar în timp asta te macină…
Print