Imagine din spectacolul „Unchiul Vanea” de Andrei Șerban
Interviul face parte din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, publicat la Editura Nemira.
Eugenia Șarvari: Ai participat la prima ediţie a Academiei Itinerante „Andrei Şerban” de la Plopi, din Apuseni. Ce a însemnat asta pentru tine?
Bogdán Zsolt: Eram într-un moment dificil atunci, pentru că se întâmpla după ce lucrasem cu Andrei într-un fel de iureş, timp de trei săptămâni la Unchiul Vanea. Apoi, când am întrerupt, structura spectacolului era ridicată, Vanea era construit, însă nu era gata… Am lucrat în mare forţă în cele trei săpătmâni, după care am avut o repetiţie cu public. Au intrat cincizeci de persoane în sală şi eu eram în aer, adică nu ştiam încă textul şi ne-am trezit cu toţii că vin spectatori invitaţi de Andrei. Eram aşa de nervos şi aşa de expus, de ruşinat în neputinţa mea… Credeam că o să ne oprească, în timpul repetiției cu public, dar nu s-a întâmplat. Însemna că am început să prind personajul… Apoi, Andrei îmi spune că, dacă nu am nimic de făcut, să merg la Plopi. Am acceptat această ieşire în Munţii Apuseni şi e bine că am acceptat, pentru că de foarte mult timp, de când a plecat domnul Vlad Mugur de lângă noi, începusem să simt că s-a depus praful pe ceea ce făceam. Praful se depune foarte uşor pe actori. Singurul care se ocupa de manierismele noastre era domnul Vlad Mugur. Zicea: „Auzi, Zsolt, parcă erai mai simpatic data trecută. Acum ai jucat într-un fel lălăit, ai fost manierist”. Actorul are nevoie să fie din când în când scuturat de acest colb, care se aşterne în cinci, şase, şapte ani. Fiecare actor ştie exact când trebuie să dea această pulbere la o parte. Dar de unul singur e greu. Şi-atunci mi-a picat foarte bine acest workshop, această fereastră, pentru că nu eram prea sigur pe mine. Dar şi când îţi spui că ai dibuit, că domini ceva, că poţi face orice, că eşti în siguranţă, această siguranţă te poate ucide. Întotdeauna se întâmplă aşa. Dacă nu-ţi pui întrebări, convingerea neclintită te poate destabiliza, te răstoarnă imediat. Adică te ofileşti, îţi pierzi curiozitatea. Mă gândesc la un viticultor care face vin – când strugurelui îi merge bine, când are suficientă apă, suficient soare, vinul nu iese aşa de bun. Când ramurile sunt tăiate şi când el trebuie să scoată dintr-un adânc mare dulceaţa, atunci vinul are un alt gust, mult mai profund, mult mai muncit, mult mai nuanţat. Dacă îi merge bine, siguranţa asta îl face să nu trudească, să nu transpire. Aşa şi cu actorul – se fereşte de ceea ce e greu…
Am acceptat această ieşire în Munţii Apuseni şi e bine că am acceptat, pentru că de foarte mult timp, de când a plecat domnul Vlad Mugur de lângă noi, începusem să simt că s-a depus praful pe ceea ce făceam. Praful se depune foarte uşor pe actori. Singurul care se ocupa de manierismele noastre era domnul Vlad Mugur. Zicea: „Auzi, Zsolt, parcă erai mai simpatic data trecută. Acum ai jucat într-un fel lălăit, ai fost manierist”. Actorul are nevoie să fie din când în când scuturat de acest colb, care se aşterne în cinci, şase, şapte ani. Fiecare actor ştie exact când trebuie să dea această pulbere la o parte. Dar de unul singur e greu.
E.Ș: … Merge pe minima rezistenţă.
B.Z.: Exact. Şi-atunci, a venit tocmai bine acea invitaţie, dar nu mi-am dat seama pe loc de asta. Andrei a impus şi acolo un mod de lucru foarte exact. Ne trezeam la ora 6.30. La 7.00, eram în sala de mese. Cu Mili (Emilia Labancz) mereu prezentă. Dar faptul că era şi Andrei între noi dădea o notă de concentrare deosebită. Era ca şi cum am fi fost în armată. Sau într-o mânăstire. Liniştea trebuia să fie respectată. Se spuneau foarte puţine cuvinte, care, de obicei, nu duc nicăieri… Andrei ne primea dimineaţa cu spatele drept, cu o voce caldă, dar fără vorbe goale, fără familiarisme. Orice zgomot deranja. De pildă, când tragi un scaun, scârţâie şi nu-ţi dai seama că te deranjează. Abia după aceea realizezi acest lucru. În primele momente, Andrei era tăcut, dar, după ce ne adunam, începeam să ne concentrăm şi ne spunea să avem grijă de liniştea pe care noi înşine o construim în noi şi care ne este strict necesară pentru a putea crea. „Aveţi grijă chiar şi la felul în care atingeţi un scaun pentru că până şi în acel gest mărunt şi banal există ceva foarte profund”, ne spunea el. „Trebuie să aveţi grijă şi unul faţă de celălalt, dar şi de această linişte.” Începeam la ora şapte, cu exerciţii bazate pe concentrare şi respiraţie, nu prea grele, nici prea uşoare, dar care aveau menirea de a ne aduna. Era bine. Corpul şi spiritul se simţeau bine, dar târziu îţi dai seama de asta pentru că, pe moment, îţi spui că tare ai mai fi dormit puțin sau că ce bine era acasă, cu o cafea în faţă și te întrebi „de ce trebuie să fac eu chestia asta”. „De ce”-urile astea… dacă ai mai multe „de ce”-uri ştii că eşti pe drumul cel bun. Ştii că atât corpul, cât şi spiritul sunt menţinute într-o direcţie foarte imporantă pentru devenirea ta ca om şi ca actor. Şi în timpul mesei… mâncarea avea alt gust. Eram într-o echipă. Imediat s-a format spiritul de echipă. Așa am simţit eu… Spiritul de echipă. Cu zgomotul farfuriilor. Fiecare povestind ceva, dar nimic care să nu fie la locul lui, care să nu aibă legătură cu acel grup sau cu acea masă. În fine, masa servită împreună căpăta sensul de…
„De ce”-urile astea… dacă ai mai multe „de ce”-uri ştii că eşti pe drumul cel bun. Ştii că atât corpul, cât şi spiritul sunt menţinute într-o direcţie foarte imporantă pentru devenirea ta ca om şi ca actor. Şi în timpul mesei… mâncarea avea alt gust. Eram într-o echipă. Imediat s-a format spiritul de echipă. Așa am simţit eu… Spiritul de echipă. Cu zgomotul farfuriilor. Fiecare povestind ceva, dar nimic care să nu fie la locul lui, care să nu aibă legătură cu acel grup sau cu acea masă.
E.Ș: … Comesenie? Adică de a lua masa împreună sau poate că mai mult decât atât…
B.Z.: Da. Exact. Asta se simţea. Cumva şi liniştea asta… Eu am mare nevoie de linişte. Şi acum am mare nevoie de linişte. Şi încerc, ăsta e ţelul meu, să o păstrez. De asta mi-a prins foarte bine tot ce s-a întâmplat acolo, deşi atunci nu părea. Eram foarte agitat, foarte preocupat de ceea ce trebuie să fac în Vanea. În prima zi, pe la ora zece am primit fiecare romanul scris de Tatiana Niculescu-Bran. Am alcătuit echipe sub atenta observaţie a lui Andrei, care nu lăsa nimic la voia întâmplării. Totul era exact. Nici părul nu putea să cadă, dacă nu voia el să cadă. Era în mijlocul acţiunilor, tot timpul. Trebuia să prelucrăm textul, să-l punem în dialog, să facem tăieturi. Apoi confruntam textele, după care, de la 3.00 la 4.00 – o oră, nu mai mult – era masa de prânz. Totul era strict, nu tu ţigară, nu tu poveşti… De la 4.00 la 5.00, arătam fiecare ce am făcut şi după aceea, până la 10.00 seara, lucram iarăşi fiecare separat. El mai trecea pe la noi. Nu zicea nimic, doar ne observa. Şi asta era bine pentru că existau dispute între noi, dar Andrei nu spunea nimic pe moment. Prezenţa lui însemna „sunt aici, am ochii pe voi, trebuie să lucraţi”. Mai târziu, noaptea, de la ora 10.00 încolo, ne explica unde şi cum am greşit. Nu lăsa nici o virgulă nediscutată. Ne spunea exact. În trei zile am făcut toată cartea. Asta înseamnă că am şi scris, ca să învăţ un monolog în limba română. Aveam la dispoziţie foarte puţin timp. Atunci credeam că nu e posibil. Dar e posibil! Tocmai această lipsă de comoditate te face să găseşti alte lucruri, te menţine viu. Comoditatea te duce întotdeauna spre manierism. Mi-am dat seama că forţa şi viteza în care am lucrat erau foarte bine gândite şi erau menite să te scoată din propriile obişnuinţe şi plafonări. Metoda lui Andrei pe asta se bazează. Am lucrat trei spectacole cu el. Nu-l poţi ajunge din urmă, nu ai cum să ţii pasul cu el. Îmi amintesc de repetiţiile la Vanea. Era primul care venea în teatru. Eu sunt un om care lucrează foarte repede. Învăţ mai greu textul, însă imediat prind firul şi mă duc pe el. Dar cu el nu puteai să ţii pasul. Venea la 9.30 şi pleca seara, la 10.00. Între timp, mânca un iaurt cu nişte musli, în cincispreze-douăzeci de minute, împreună cu Dana, după care se ocupa de alte lucruri. Prin „alte lucruri” înţelegând orice ținea de spectacol: decor, lumini, muzică, tot, tot… Noi făceam o pauză de la 4.00 până la 6.00 seara, dar el nimic. Era tac, tac, tac, tac. Spuneam că pe asta se bazează metoda lui Andrei: te scoate din comodităţi şi-ţi oferă şansa să cunoşti cât de cât această meserie. Nu-mi place să-i spun vocaţie, pentru că în primul şi în primul rând este o meserie, care trebuie întâi învăţată şi abia apoi vezi dacă mai ai ceva de spus. Vocaţia se vede după aia. Și se vede de la o poştă. Asta uită de cele mai multe ori şcolile de teatru… Să te scoată din comodități. Să te facă să te simţi incomod. Ceea ce e foarte benefic şi prolific.
E.Ș.: De ce nu ai mai participat la alte ediţii ale Academiei?
B.Z.: Pentru că întotdeauna a intervenit ceva. Dar, ca să fiu sincer, cred că dacă aş fi tras de mine şi nu aş fi fost comod, m-aş fi dus. L-am observat pe Balász Bodolay după ce a fost la Ipoteşti. Înainte era puţin nesigur, dar după ce s-a întors se schimbase mult… I-am şi zis: „Măi, tu te-ai cam maturizat”. A prins muşchi, a prins forţă, a prins carne, a prins cunoaştere de sine. A devenit mai conştient de tot ce e în jur şi de ceea ce i se întâmplă. I-am spus că i-a făcut foarte bine această experienţă în a câştiga siguranţa necesară meseriei. Iar el mi-a confirmat. Cât despre comodităţile mele… Mi-am dat seama că e foarte greu să iei totul de la început. Să uiţi. Şi asta am observat la Andrei. E un lucru mare să poţi să porneşti fiecare spectacol de la zero. Să uiţi tot ce-ai făcut. Andrei are candoarea unui copil care caută. Şi face puţin sport din chestia asta. El numai când se simte incomod se simte comod. Când se simte comod nu e în elementul lui.
Andrei face acest drum şi descoperă că focul arde, că apa e udă, că aerul se poate respira. Are candoarea unui copil care descoperă că „acolo nu mă pot duce că mă frig”.
E.Ș.: Trebuie să fie tot timpul în priză…
B.Z.: Uite, când priveşti o furnică – atunci când îţi acorzi timpul de a privi o furnică – şi te uiţi la ea de sus, de la înălţimea ta… Care e logica furnicii? Te uiţi minute în şir şi logica ta spune că furnica nu are nicio logică. Adevărul e că furnica va ajunge de la punctul A la punctul B şi această căutare e mult mai vie decât privitul tău de deasupra, care nu are niciun rost. Ea ştie exact cum să ajungă de la A la B. Tu nu poţi să pricepi, cu logica ta, care-i logica furnicii. Vreau să intru mai în profunzime. Ştim că există nişte axiome în teatru. De pildă, ce e puţin e mai mult. E o axiomă. O ştim! Dar Andrei nu e aşa. Andrei face acest drum şi descoperă că focul arde, că apa e udă, că aerul se poate respira. Are candoarea unui copil care descoperă că „acolo nu mă pot duce că mă frig”. De ce spun asta? Pentru că la Strigăte şi şoapte am pornit de la infinit de multe variante şi, după foarte multe multe încercări – cu un pantof, cu un sacou, cu o perucă – am descoperit drumul simplu, care să ne ducă la cei doi indivizi [este vorba despre rolul Fredrick]. Acolo a venit ideea că mai puţin înseamnă mai mult. Dar, până am ajuns în acel punct, eram extenuaţi. El nu! Și am găsit soluţia, care era aşa de la îndemână…
E.Ș.: Te-aş mai întreba despre Tanacu. Povestește-mi despre exerciţiile şi improvizaţiile pe care le-aţi făcut la Plopi…
B.Z.: Ştiu precis că au fost exerciţii de concentrare de tipul celor făcute la Vanea. Diverse feluri de mişcări pe ritm, deloc uşoare. Simţeai aerul vibrând în jurul tău. Era un masaj sonic. Executarea corectă a acestor exerciţii ţine de capacitatea de concentrare. Toate ediţiile Academiei Itinerante mi se pare că ţin de necesitatea de a te menţine în formă. Îţi dau un aer proaspăt şi o altă vedere asupra propriilor cunoştinţe. Cam tot aşa cum ai face un exerciţiu pentru musculatură.
E.Ș.: Erau şi exerciţii de meditaţie?
B.Z.: Nu ştiu ce înseamnă meditaţie. Dacă deții controlul, dacă e curat și ordine în cap, atunci, această ordine îţi fortifică mult creativitatea. Devii mult mai intuitiv, când acolo nu e dezordine. Iar aceste exerciţii – hai să nu le spunem meditaţii – te ajută să-ţi creezi ordinea interioară.
Intuiţia te ajută să faci lucruri care te duc exact unde trebuie. Sună ca şi cum aş şti ceva despre toate astea, când, de fapt, eu sunt la fel de neştiutor ca noi toţi… Raţiunea te ajută, cred, să ajungi a doua oară, acolo unde ai ajuns prima dată cu instinctul. Cel dintâi pas îl faci cu intuiţia, iar al doilea, care ţine de raţiune, te ajută să ajungi la emoţia pe care ai dibuit-o. E uşor să faci o dată. Dar cum o faci a doua oară?
E.Ș.: Balanţa între raţiune şi instinct?
B.Z.: Totdeauna e necesar un spirit treaz. Ai întrebat despre raţiune şi instinct. Asta e ordinea: trebuie să fie în echilibru. Partea dreaptă şi partea stângă a emisferelor cerebrale… să poţi opera cu amândouă. Pe ce parte vine mingea? Să poţi să primeşti… Intuiţia te ajută să faci lucruri care te duc exact unde trebuie. Sună ca şi cum aş şti ceva despre toate astea, când, de fapt, eu sunt la fel de neştiutor ca noi toţi… Raţiunea te ajută, cred, să ajungi a doua oară, acolo unde ai ajuns prima dată cu instinctul. Cel dintâi pas îl faci cu intuiţia, iar al doilea, care ţine de raţiune, te ajută să ajungi la emoţia pe care ai dibuit-o. E uşor să faci o dată. Dar cum o faci a doua oară?
E.Ș.: Cu asta am cam ajuns la Stanislavski…
B.Z.: Am ajuns acolo?
E.Ș.: Când te ascultam spunând că Andrei o ia mereu de la început, asta m-a dus cu gândul la Stanislavski. Îţi aminteşti de cartea lui Toporkov, Stanislavski la repetiţii, unde Toporkov spune cum maestrul lui îşi îndemna actorii ca, după cinci ani, să se întoarcă la şcoală? Să uite tot şi să ia totul de la început…
B.Z.: Andrei e urmaşul nu numai al lui Stanislavski, ci şi al lui Meyerhold, al lui Artaud, al lui Grotowski, al lui Brook… Se pot vedea foarte clar meandrele. E un sacrificiu, de fapt. E ca şi cum ai face o mandală, după care iei totul de la capăt. Îmi mai amintesc de ceva. Andrei spunea că cel mai important lucru este să rămâi copil. Şi el e un copil cu mirările şi întrebările lui. Noi ne pierdem treptat conexiunea cu lumea cealaltă, dar oare cum ar fi dacă am învăţa din nou cum să-l revedem pe înger?!… Am vedea minuni. Niciodată n-o să aflu asta.
Bogdán Zsolt a participat la prima ediţie a Academiei Itinerante „Andrei Şerban” de la Plopi, din Apuseni, în vara lui 2007.
Print