Bunele maniere ale seniorului care bruiază un spectacol şi un debut

Lume, lume, săptămâna trecută o ştire de senzaţie a făcut ocolul paginilor de cultură din cotidianele britanice: Sir Peter Hall, nimeni altul decât întemeietorul legendarei Royal Shakespeare Company, i-a cerut scuze unei actriţe căreia i-a întrerupt monologul, în timpul spectacolului, pentru că tocmai se trezise din somn şi era „dezorientat“.

Numai că presa britanică a ales, cu un umor care se simte printre rândurile aparent impersonale, să vadă jumătatea goală a paharului. Pentru ziarişti, ştirea nu a fost faptul că seniorul, el însuşi o legendă ambulantă, şi-a cerut scuze, ca un adevărat englez, ci simplul, omenescul fapt că Sir Peter Hall, trecut de 80 de ani, a adormit în sala de teatru, lung prilej de vorbe şi de ipoteze, cum ar spune un poet autohton. Depinde, vorba aceea, de unghiul din care priveşti lucrurile.

Potrivit punctului de vedere exprimat în The Independent şi The Guardian, ostilităţile s-au desfăşurat după cum urmează. Pe 9 noiembrie, la Vaudeville Theatre de la Londra, s-a jucat Unchiul Vania, spectacol în care şi-a făcut debutul pe scenă actriţa Laura Carmichael, cunoscută din Downton Abbey. Era seara vizionării pentru presă. La monologul final, Sonia a trebuit să se întrerupă fiindcă veteranul s-a trezit brusc, după ce a tras un pui de somn în scaunul lui de spectator, şi a început să strige: Stop, stop, stop! Nu merge şi nici tu nu mergi. Nu e bine. Mai bine aş fi stat acasă să mă uit la televizor. Spectatorii n-au înţeles decât târziu cine a fost autorul grosolanei întreruperi. Martorii au povestit că după aceea seniorul şi-ar fi luat tălpăşiţa iute, alături de soţie şi de proprietarul teatrului.

Rugat să comenteze incidentul, Sir Peter Hall, ar fi explicat astfel, potrivit ziarului The Independent: „Regret nespus că, fără să vreau, am întrerupt scena finală din Unchiul Vania şi i-am trimis o scrisoare de scuze Laurei Carmichael. A fost o seară în care m-am simţit bine, mi-a plăcut enorm cum a jucat şi n-am cuvinte suficient de puternice pentru a sublinia că observaţiile mele nu erau la adresa ei sau a spectacolului. Fiind înaintat în vârstă, am adormit o clipă şi, când m-a trezit soţia, am fost dezorientat un moment. Comentariile pe care le-am făcut în clipa aceea n-au nicio legătură cu Unchiul Vania, care îmi pare un spectacol foarte bun, cu o distribuţie minunată“.

Acestea ar fi faptele. Câtă politeţe şi câtă sinceritate există în mărturisirea făptaşului n-avem cum să ştim, desigur. Interesant este însă ce a urmat… Ziariştii au comentat, simţind ocazia bună pentru dezbatere. Cunoscuta Lyn Gardner de la The Guardian a abordat incidentul cu toată deschiderea şi lejeritatea, amintind de vremurile în care astfel de reacţii ale publicului erau la ordinea zilei şi trimiţându-ne la obiceiurile spectatorilor din epoca elisabetană, care nu se sfiau să fluiere, să ţipe, să comenteze tare în timpul spectacolelor pe texte de William Shakespeare, de exemplu. Dacă adormi la spectacol, e clar ce crezi despre el, iar sălile londoneze nu duc lipsa domnilor şi a doamnelor care sforăie, aşa că teatrul în sine s-ar putea să aibă o problemă, punctează autoarea, lăsând să se înţeleagă că apostrofarea făţişă din partea publicului s-ar putea să nu fie un lucru rău. Bunele maniere pot fi dăunătoare, înţelegem, pentru că induc în eroare… Ar trebui să ne manifestăm aşa în timpul spectacolului, dacă avem de exprimat un dezacord, dacă ne displace ceva? Iată întrebarea lansată de Lyn Gardner, iar cititorii online atât au aşteptat. Forumul ziarului este acum plin de pledoarii pentru toleranţa faţă de reacţia unui om de 82 de ani, de comentarii despre cât de plictisoare sunt piesele lui Cehov, sau dimpotrivă, despre geniul lui, despre politeţea socială, cu bunele şi cu relele ei etc.

O discuţie informală, dar cu ceva miez a încins o vreme spiritele comentatorilor, provocându-i să-şi imagineze o reacţie şi, pe de altă parte, să interpreteze şi să comenteze o reacţie. Discuţia a degenerat, previzibil, s-a spart în bucăţi, dar oare cum ar fi degenerat ea pe pagina de internet a unui ziar din România? Ce ar fi păţit sărmanul Peter Hall dacă ar fi încăput pe mâna forumistului român? Cu ce epitete s-ar fi ales?

Revenind la ştirea în sine, nu poţi să nu remarci politeţea englezului, fie ea şi o formă fără fond. Câţi oameni de teatru din România şi-ar fi cerut scuze, dacă ar fi păţit ruşinea? Sau câţi ar fi recunoscut că a fost intenţionat? De fapt, adevărata întrebare este alta: Câţi oameni de teatru ar fi făcut o declaraţie publică, oricare ar fi ea, despre întâmplare, asumându-şi o poziţie, oricare ar fi ea?