Mirajul scenei, lumina reflectoarelor şi aplauzele publicului. La asta se gândeşte spectatorul obişnuit când e vorba de actori. Stereotipuri benigne, duioase şi, de ce nu, flatante. La drept vorbind, de ce ar fi interesat omul venit în sala de teatru pentru a fi minţit frumos de travaliul profesiei. După căderea cortinei începe „spectacolul vieţii” – mărunt, meschin, obişnuit în comparaţie cu fascinaţia poveştilor croite ingenios şi cu talent. Lumea teatrului – pentru că, vă rog să mă credeţi, este o lume – se salvează cumva de banalitatea cotidiană şi rămâne la fel de spectaculoasă şi emoţionantă chiar şi când machiajul dispare şi costumele stau agăţate în cuier.
Piesa lui Arnost Goldflam încearcă să dărâme cel de-al patrulea perete al cabinei actriţelor unui teatru de provincie; oarecum clandestin, aflăm ceva ce intuiam, desigur, demult. Nu cred că e o surpriză pentru nimeni că actorii duc o viaţă modestă, că sunt sensibili, că iubesc şi se ceartă şi se despart şi suferă ca oricare dintre noi. Minunat e că toate se întâmplă la o altă temperatură. La fel, dar cumva diferit, pentru simplul motiv că ei nu îşi mai aparţin doar lor, la modul egoist. Mai întâi rolul, apoi partenerul, spectacolul, scena, publicul… viaţa lor ia zilnic o pauză atâta timp cât sunt în teatru. Şi oricât de tare ar încerca ea să forţeze poarta de la intrare şi să îi revendice, de fiecare dată se vede nevoită să aştepte, cuminte, în foaier.
“Cabina artistelor” devine, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, un spectacol rotund şi sincer. Talentul a patru actriţe şi câteva idei inocente şi ludice sunt suficiente pentru a bucura publicul. În primul rând, există căldura dată de un ritm perfect controlat, potenţat de câteva accente deloc ostentative. Structura care susţine spectacolul pare, iniţial, lejeră, ca un joc bine condus. Fără ca firele să fie la vedere, de la schiţa aceasta fină pleacă totul. Momentele de forţă alternează fluent cu cele de comedie, gluma îşi are locul ei, la fel şi candoarea, iar emoţia căptuşeşte rolurile care parcă se dezvoltă de la sine.
Regizorul nu are voce în acest spectacol. Doar respiraţie. Iar asta înseamnă un câştig cert. Nu inventăm nimic, nu şocăm, nu epatăm. Suntem profesionişti şi conştienţi de farmecul actorului pe scenă. Al actriţelor de fapt. Când o ai în distribuţie pe Coca Bloos, poţi să fii sigur că toate privirile vor fi hipnotizate, gurile vor descrie de la sine zâmbete şi aşa, cum doar ea ştie, publicul va fi încântat. Această mică mare actriţă – şi o spun cu toată încrederea pentru că de data asta nu se pune problema de etichete, clasamente sau păreri – are har. Şi îl foloseşte mereu cu atâta dărnicie şi conştiinciozitate, încât nu poţi decât să o iubeşti. Nici o clipă nu îşi pune în umbră partenerele şi construieşte minuţios un personaj tandru şi luminos. Pe Lisa, actriţa în vârstă, o simţi cel mai aproape când povesteşte, cu un balon în mână, mici întâmplări din copilărie tocmai pentru că dincolo de frustrări, greutăţi, tristeţe, are un suflet tânăr oferit simplu de Coca Bloos.
Cvadrupla câştigătoare e completată de Roxana Ivanciu (Truda), Ioana Anastasia Anton (Marie) şi Alexandra Fasolă (Klara). În piesă nu există tipologii, ci doar stadii ale vieţii în teatru. Marie e tânăra naivă, calină şi plutitoare care se îmbată repede cu parfumul primului domn interesant şi matur. Privind-o, ai parte de o bucurie tristă pentru că ştii dinainte că “fericirea” nu poate dura, însă nu te poţi abţine ca, de dragul ei, să nu îi împărtăşeşti speranţa. Klara are şi ea tot dreptul la fericire – e frumoasă, are talent, ambiţie, munceşte. Şi la ce bun? Blazarea o aşteaptă după colţ, odată ce energia i se va consuma. Şi e păcat – pentru că merită mai mult decât să fie menţionată între virgule într-o cronică. Iar Truda e matură şi dezarmată. Părăsită de soţ printr-un telefon dat între acte, obosită şi fără nicio satisfacţie. Joacă, joacă, joacă. Poate că prost – sare replici, întârzie; nu contează. Joacă până la capăt. Iar şi iar.
Dintr-un text nu foarte spectaculos se poate crea un Spectacol. Cu seriozitate şi fără demonstraţii, poţi să reuşeşti să bucuri o sală. Mai rămâne ca şi sala să merite. În seara în care m-am întâmplat eu la spectacol mulţimea eterogenă numai a public de teatru nu a semănat – de la nelipsita şi pre(a)lunga sonerie a telefonului mobil, la plânsetele repetate ale unui copil nevinovat şi la cometariile complice ale domnului grizonant din stânga mea. Pe cât am apreciat sinceritatea şi concentrarea celor patru actriţe, pe atât nu am înţeles lipsa de respect şi reacţiile stinghere ale domnilor spectatori. Asta e singura părere de rău cu care am plecat de la ArCub.
Ne-am dezobişnuit să iubim actorii. Suntem greu de impresionat. E bine ca, din când în când, să ne bucurăm la teatru. Mai mari sau mai mici, dacă ai răbdare şi curiozitate să le cauţi, motivele sunt de găsit în “Cabina artistelor”.
Print