Aşteptat în aceeaşi măsură de oamenii de teatru şi de cei de film, primul lungmetraj al lui Silviu Purcărete a avut premiera la sfârşitul săptămânii trecute. Şi cum Silviu Purcărete se numără printre puţinii regizorii cunoscuţi sau mai bine zis celebri din teatrul românesc care au avut curajul să treacă de la scenă la platoul de filmare, „Undeva la Palilula” ar putea fi considerat un alt fel de început… Un scenariu propriu – o non-poveste şi aproape un non-spaţiu – potrivit pe coordonatele bine definite ale lumilor create pe scenă de-a lungul anilor, ar fi, pe scurt, ideea filmului despre Palilula. Şi ingrediente multe, înghesuite parcă dintr-o suflare într-un mic univers absurd, nonrealist, în care regizorul de teatru îşi dă voie să pluseze şi să acumuleze la infinit elemente, în numele unei libertăţi aproape absolute pe care (ş)i-o permite scenariul.
Palilula lui Silviu Purcărete este o localitate inventată, în care doar câteva indicii sugerează că e vorba despre România comunistă, totul fiind privit şi construit însă cu plăcerea acumulării detaliilor, care aminteşte parcă de o formă de realism magic transpus în imagine. Dar motivul pentru care „Undeva la Palilula” poate fi discutat într-o revistă de teatru şi chiar cu mijloacele cronicii de teatru este că filmul e mai degrabă un hibrid, o încercare într-o formulă care-şi propune (sau nu?) o „convieţuire fericită” a teatrului cu filmul. Şi pentru că lasă pe alocuri gustul nedefinit al unui spectacol de teatru filmat sau al unui film făcut pe o scenă… În care aceia care cunosc universurile scenice ale lui Silviu Purcărete vor descoperi nenumărate dintre imaginile care fac parte din poetica lui regizorală, rezolvate sau duse la extrem cu mijloacele cinematografiei. De aceea, fotografii care se mişcă precum în „Harry Potter”, şerpi de metal care se desfac de pe pocal şi muşcă, bebeluşi cu copite, broaşte (multe broaşte) supradimensionate… toate, imagini irealizabile în teatru, care pe peliculă par concretizarea unor „visuri” de regizor de teatru.
Şi, tot ca un vis, pe jumătate împlinit, pe jumătate neîmplinit rămâne întregul film „Undeva la Palilula”, tocmai pentru că ce creează Silviu Purcărete nu poate fi considerat un debut în cinematografie, pentru că nu propune un stil, ci, mai degrabă, e o prelungire a unei forme de artă (adânc înrădăcinată, de care nu poate sau nu vrea să se elibereze) în alta.
Dacă există o problemă importantă a lungmetrajului, atunci aceea este tocmai ideea de bază: lipsa conflictului. Regizorul nu spune o poveste, nu aduce în faţa camerei de filmat o acţiune care să acumuleze tensiuni şi să crească, ci, dimpotrivă, mai bine de două ore construieşte coordonatele unei lumi imaginare, în care oamenii sunt mai degrabă forme alegorice decât oameni, o lume în care ninge sau cresc leandri de dragul frumuseţii imaginii şi atât. O lume în care nu se întâmplă nimic. Desigur, ideea este seducătoare, într-un oraş de niciunde, în care nu se nasc copii, vine un medic… pediatru, care-i ia locul fostului pediatru, legendarul Nea Pandelică. Şi povestea începe şi, din păcate, se şi opreşte aici. Tot ce urmează este o construcţie redundantă, a aceloraşi coordonate ale aceleiaşi lumi, cu interesante accente asupra unor personaje. Ca un excelent exerciţiu de construcţie a personajelor. În care roluri precum cele interpretate de Constantin Chiriac sau George Mihăiţă sunt „poveşti” în sine, ce nu pot umple însă celelalte goluri mari. Imaginile, cu adevărat spectaculoase şi seducătoare (scenografia lui Helmut Sturmer şi a lui Dragoş Buhagiar este un minunat decor de teatru – desigur, asumat), nu se omogenizează şi nu conduc nicăieri. Regizorul trece de la scene voit anticalofile – cu aromă de obsesii – la unele ostentativ „calofile”. De la broaşte şi măruntaie din sala de disecţie, trupuri care se etalează în toată urâţenia lor, mizerie nesfârşită, la pajişti însorite, în care tineri goi se împerechează fericiţi la umbra pomilor în floare, cu treceri între planuri rezolvate cu o „ingenuitate” care nu poate fi decât asumată, pentru că, altminteri, ar friza kitschul… Imagini cu Iisus „în persoană”, care se lasă fotografiat şi aparatul reţine o amprentă mai degrabă luciferică, comunismul în butade cu priză la public, replici căutate, care să deturneze atenţia de la lipsa de poveste, „românisme” ironizate şi inteligent surprinse – numai în România ar putea avea „logică” o scenă de Săpânţa, precum cea în care cineva înfige o pâlnie în pământul de pe mormânt şi îi toarnă mortului un şpriţ –, toate fac din filmul lui Silviu Purcărete un construct la fel de neomogen ca lumea pe care o creează.
Însă ceea ce este important la „Undeva în Palilula” e că deschide o (altă) poartă spre lumea unui mare regizor, aceea din care s-au născut „Danaidele”, „Titus Andronicus”, „Orestia”, „Faust” sau, mai nou, „O furtună”. Ca un călcâi al lui Ahile în mod voit expus săgeţilor.
Print