Calitatea terapeutică a teatrului

George Motoi

Actorul George Motoi s-a stins din viață pe data de 4 martie, în urmă cu o săptămână, a doua zi după ce îi publicam ultimul text trimis revistei Yorick. Înainte să moară, însă, George Motoi a mai apucat să scrie acest text, pe care l-am primit la redacție de la apropiații domniei sale, și pe care dorea să ni-l încredințeze spre publicare. Îi mulțumim și-i împlinim dorința!

Tensiunea încordărilor din lumea întreagă, flagelurile acestui prea zbuciumat început de mileniu fac să se răspândească în paralel binefacerile psihoterapiei ca simplă condiție de viață în aria vastă a procesului, general și continuu, de civilizație și progres. Mărturie stă tocmai diversitatea mereu mai amplă a posibilităților de recreere – de fapt, de deconectare – pe care societatea o pune la dispoziția individului.

Grija față de om învinge tocmai ignoranța Răului care stresează omenirea întreagă. Omul va trebui să supraviețuiască și va supraviețui doar dacă va căuta să se elibereze de stres, de psihoză.

Rolul pe care cultura și artele îl pot dobândi în terapia aceasta, în însuși conceptul de mediu ambiant este, fără îndoială, imens și cui, dacă nu omului, îi sunt închinate artele și cultura, aceste minunate sinteze ale tuturor civilizațiilor parcurse.

Mă întreb adesea dacă azi, în lumea noastră și-așa stresată de atâția factori încă nedirijabili, cum sunt cursa înarmărilor, lipsa până și a unei singure zile de pace generală în lume, mizeria, șomajul, blocajele și șantajele economice, bolile incurabile, seismele, crimele și terorismul, mai putem practica, pe scară largă, teatrul cruzimii și violenței, de pildă, sau pe cel al alienării? Mă întreb dacă opțiunea pentru un teatru ceva mai tonic, care să redea încrederea în sine și speranța în viața de mâine, n-ar fi pentru acest început de mileniu ceva mai potrivită, mai utilă?

Tentațiile modei în teatru, împletite armonios cu utilul, s-au dovedit, ca și în alte domenii de activitate, o adevărată binefacere. Dar când moda ține cu orice preț să șocheze, violentând, ba chiar răsturnând valori pentru totdeauna stabilite, rămâne o demonstrație în sine, indiferent pe câți adepți mizează.

Am asistat odată la o asemenea demonstrație hazardată, pe o celebră piesă de Cehov, regizorul imaginând nu drama unei lumi conștiente de condiția ei morală și socială, ci pur și simplu delirul unei lumi terminate, alienate – ca și când odată cu Cehov ar fi dispărut omenirea. Fără îndoială, regizorul „a sărit calul”, iar rezultatul a fost cel al confuziei, ilarității și compromisului, publicul ieșind pur și simplu din sala de spectacol.

Tot moda și „săriturile peste cal” țin să impună în tipologia actorului până și un fel de cult al urâtului și banalului, sub pretextul că… „așa e viața!”, ca și când arta n-ar mai trebui să fie reflecție asupra vieții, ci doar copia ei fidelă. Culmea e că până și în viață, pe stradă, noi întâlnim la tot pasul tineri frumoși! Dintotdeauna teatrului i-au trebuit în primul rând tineri a căror frumusețe și puritate să umple inimile spectatorilor cu marea bucurie a vieții, aceea de a trăi! Nu cred că ne-ar lipsi o infuzie de tinerețe în teatre, de credință și iubire, de frumos și morală. Tare mi-e dor să mai văd jucându-se la teatru o scenă de dragoste tratată din unghiul purității, al sentimentelor curate, adevărate, profunde și cuceritoare, gata să-l fascineze pe spectator, căci nu odată am văzut cum tocmai asemenea scene tind mai degrabă – chiar împotriva autorului, fie el și Shakespeare – să se transforme într-o baie de frivolitate și viciu. Or, de aici și până la superficializarea relațiilor umane, până la vulgarizarea lor și prin consecință, chiar până la inhibiție și stres n-ar mar rămâne, vai, decât un pas. Există, așadar, și viciul tentațiilor imprudente sau al modelelor împrumutate cu prea costisitoare lacune de discernământ.

N-am să înțeleg, de asemenea, de ce am fi mai mult furați azi de drama învinsului decât de cealaltă, dovedită posibilă, a învingătorului, când și învins și învingător, în lupta cu viața, cu nedreptatea și neprevăzutul, pornesc de la șanse egale, pe un drum la fel de dramatic? De ce am practica un teatru al înfrângerii, al decepției și compromisurilor (nu o dată cu rezultate îndoielnice) mai mult decât un teatru al împlinirilor, al victoriei și bucuriei? Ne înduioșează victima, dar de ce ne-am ignora eroii?! Ce s-ar fi făcut omenirea fără eroi?

Dozate ceva mai imparțial, aceste două categorii estetice ale dramaturgiei ar produce, poate, o adevărată terapie miraculoasă pentru omul de azi. Cum

miraculoasă mi se pare capacitatea oamenilor care nu ajung să-și piardă niciodată umorul și nici măsura. Râsul și bunul simț sunt alte miraculoase binefaceri ale umanității, iar dramaturgii apelează rar și prea timid la ele.

De ce n-am avea mai mult ca oricând, simțul umorului și al bunului simț și de aici, firește, și mai multe comedii, inspirate tocmai din avalanșa de…„minunății” cărora nu mai știm să le facem față azi ?

Realitățile ultimului nostru deceniu (2005-2015) oferă, slavă Domnului, destule subiecte pline de haos, de ridicol și absurd și din care teatrele noastre sunt prea puțin alimentate repertorial. Nimeni parcă nu mai vrea să învețe din experiența înaintașilor, nici măcar a celor dintre cele două războaie mondiale, de pildă, din a căror zestre teatrală ne bucurăm și astăzi. Păcat, mare păcat!