Ce tu ţesut-ai din ceva uşor,

eu port în cinstea pietrei.

Când ţipetele-n beznă le

trezesc, ele adie.

Adesea, când am a mă bâlbâi,

face uitate falduri,

şi cel ce sunt îi iartă

celui care-am fost.

Dar domnul haldelor

îşi bate ne’nţeleasa tobă,

şi cum un fald cădea,

întunecatul fruntea o-ncreţeşte.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print